ALEXANDRU VLAD
| fragment din romanul în curs de apariție Ploile amare |
Lui Zaharie i se găurise iar o cizmă. O tăiase în ceva din neatenție, mai bine zis din ghinion, sau pur şi simplu aceasta se spărsese din cauza vechimii. Observase el şi singur că scursurile din gunoiul de grajd au un efect distructiv asupra cauciucului, doar că momentan nu avea de unde să-şi cumpere altele. Era imposibil. De altfel dacă s-ar fi găsit cizme la prăvălie, nu avea banii, iar dacă el ar fi avut banii şi s-ar fi găsit cizme ştia şi el că ar fi băut mai degrabă banii decât să-şi cumpere imediat încălțări impermeabile. Pentru că dacă s-ar fi găsit pe raft cizme de cauciuc, mai mult ca sigur că s-ar fi găsit şi băutură. Când era marfă era tot felul de marfă, şi el îşi accepta de-acum alcoolismul ca pe un dat al sorții. Aşa îi fusese probabil scris. Doi frați o iau probabil pe drumuri total diferite.
De data aceasta gaura era mare de puteai vârî două degete concomitent. Se hotărî să încerce s-o repare, să o lipească, să aplice peste tăietura ca o plagă un petec de cauciuc. Oricum, cizmele lui de cauciuc nu erau pereche. Nu cu multă vreme în urmă avusese aceeaşi problemă, constatase că la un picior intra apa, şi cu timpul chiar o pastă subțire de noroi. În fiecare seară trebuia să-şi spele un picior, murdar până peste gleznă în timp ce stângul era curat şi alb ca zahărul. Până la urmă a furat o cizmă şi a înlocuit-o cu a lui. Nu ştiu care fleț şi le lăsase pe prag, grijuliu să nu murdărească podelele. Nici măcar nu era exact de aceeaşi culoare, dacă te uitai atent se vedea. Cizma îl strângea, îl dureau buricele degetelor, dar măcar nu trebuia să-şi mai spele piciorul în fiecare seară. Nu că n-ar fi apă destulă, asta chiar că nu se putea spune! Acum cealaltă!
Tăie cu foarfecele o bucățică dintr-un alt carâmb, mai vechi, pus la grindă, şi o subție cât putu de mult cu şmirghel până când deveni abrazivă şi subțire ca o frunză mică de Iarba lui Tatin. Apoi îşi prepară un adeziv dintr-un cauciuc poros şi translucid ca slănina, pe care îl tăie jumări şi turnă peste el un rest de petrol din felinarul de la grajd, un rest de petrol care stătea degeaba acolo. Amestecă bine cu un cui lung până obținu un fel de pastă lipicioasă pe care o aplică pe amândouă suprafețele şi apoi le puse la presat sub bucata de şină pe care îşi bătea coasa. Dar nu se lipi, constată asta dimineața următoare şi înjură plin de năduf. Apa îi intra în cizmă, şi cu ea noroiul, şi se auzea un clefăit la mers de parcă ar fi tras permanent nişte pârțuri sănătoase pe drum. Măcar dacă ar fi intrat în amândouă, era foarte neplăcut să ai un picior ud şi lipicios iar celălalt uscat. Se duse să vadă dacă se mai găsea ceva în butoiul în care fuseseră puse prunele la fermentat. Nu mai era nici o picătură, ceea ce de altfel îşi amintea foarte bine, până şi musculițele dispăruseră, şi la ce-ar fi stat? Chiar şi până acolo şi luă apă la piciorul stâng. Şi iarna când îşi pierdea o mănuşă, o pierdea întotdeauna pe cea stângă.
În mod normal în situația aceasta ar fi înhămat-o pe Smaranda, s-ar fi urcat în căruță şi ar fi dat o raită prin sat. Nu venea niciodată cu mâna goală: un butoi uitat de cineva pe afară, un sac de porumb ascuns din timp undeva de pe câmp sau dintr-un şopron închis cu o bucată de sârmă, poate o pereche de cizme din care măcar stânga să fie bună. Le arunca în dricul căruței şi peste ele o mână de fân sau pledul lui jegos, şi se găsea totdeauna cine să le cumpere ieftin, cât să-i ajungă lui de un trăscău sau chiar de un rachiu. Învățase să nu se gândească la cel furat, ce va zice când va vedea că lipseşte obiectul, pe cine va învinovăți, cum se va descurca fără el. Obiectul era ca un copil pierdut pe care-l înfia, ca un fruct sălbatic pe care-l culegea. Ca un peşte pescuit în râu: te gândeşti cui altcuiva i s-ar fi cuvenit, cui altcuiva aparține? Sigur că aproape toată lumea ştia că el e hoțul, probabil i se puneau în cârcă furturi de care nu era vinovat. Nu mai ştia de la cine furase şi cui vânduse, dar cât vreme nimeni nu avea dovezi, şi el avea protecția lui Alexandru, n-aveau ce să-i facă. Doar să se plângă lui Ilie, fratele lui penticostal, şi acesta îl muştruluia nevoie mare, cu mâna ridicată în sus ca să-i atragă atenția lui Dumnezeu, dar nu se gândea niciodată să-i dea o sticlă de țuică. Pentru că Ilie făcea şi el țuică în şopron ca toții aceia care aveau pruni pe lângă casă, cu aceasta plătea vreun bețiv să-i spargă lemne sau să-i sape grădina: e păcat mare să bei, dar nu era nici un păcat să alimentezi viciul altora dacă îți făceai în felul acesta făcuta.
Ieşi din curte şi aruncă o privire în stânga, apoi în dreapta. Era dimineață şi nu se zărea nici o mişcare. Gardurile de lemn se înnegriseră de-atâta umezeală, scândura lor devenise aproape păstoasă şi dacă te sprijineai cu mâna de ele te murdăreai ca de noroi. Toate se topesc sub noi, îşi spuse Zaharie ştergându-şi palmele de pantalonii deja îmbâcsiți de nu li se mai vedeau peticele. Nu că n-ar fi putut înhăța de pe o sfoară nişte pantaloni ceva mai buni, doar că ar fi riscat să-l dezbrace cineva în văzul lumii, cu încurajarea tuturor celora care nu îl simpatizau, dând prilej de mare circ. Nu era atât de prost.
– Bună ziua, Zaharie.
Bună pe dracu! Femeia îl pândise de după gard, cu ochii prin crăpătură. El unul nici nu-şi dăduse seama că era cineva acolo. Se asigura că trece pe lângă ograda ei fără să pună mâna pe nimic. Îi cunoştea el bine pe toți. Când nu era cu căruța avea un sentiment de vulnerabilitate. Când îi croia cu biciul spinarea Smarandei era alt om. Unde mergea el de fapt? Din nebăgare de seamă luase apă şi în cizma cealaltă, peste carâmb. Se întoarse bombănind şi o luă invers. Măcar aşa nu avea să treacă prin fața casei fratelui său Ilie.
Simțea că trebuia să facă ceva, în lipsa aceasta gravă de alcool. Ceva se mai găsea pe ici pe colo, dar nu era la îndemâna lui. Poate fratele său mai avea ceva bitter suedez. Când îl apucau fervorile se dădea cu tinctura asta prețioasă pe la tâmple, peste pleoape şi chiar pe piept, răspândind în aer un miros uşor de alcool, care pe Zaharie îl scotea din minți.
Zaharie şi Ilie, ai lui Papuc. Tatăl lor fusese pantofar, şuştăr cum îi plăcea bătrânului să-şi spună. Nu-l învățase nimeni meserie, observase el pe undeva cum se pun pingelele şi care sunt sculele. Povestea cum în armata maghiară se dăduse el prima oară drept meseriaş, ca să mai scape de corvezi şi exerciții. A reparat pentru început încălțările tuturor din familie, folosind căpute vechi, păstrând orice gheată desperecheată, aducând acasă bucăți de cauciuc sau de toval de pe unde le găsea. Apoi au urmat încălțările vecinilor. Cât au fost mici îi făceau cuişoare din lemn de plop, îi făceau pap în nişte cutii de cremă de ghete, din acelea de sticlă cu capac de metal, cum nu se mai găsesc acum. Se certau de pe atunci ca orbeții, până când culegea şuştărul un pantof la nimereală şi arunca după ei. De obicei nu-i nimerea. Dar când s-a întâmplat cu o astfel de ocazie să spargă geamul mic cu patru cercevele, le-a tras prima bătaie adevărată. A folosit cureaua pe care îşi ascuțea briciul. Şi Zaharie a început, din prevedere, să nu mai dea pe-acasă. Şi atunci din cei doi frați unul a fost considerat a fi cel cuminte, iar celălalt ruşinea casei. După moartea bătrânului a aruncat pantofi uscați şi carâmbi de cizme cu sacul, de s-a zăgăzuit pârâul. Sculele au ruginit aninate peste tot. Altă moştenire n-au avut, dar până şi de la asta s-au certat.
În scurtă vreme a constatat că ieşise din sat. Nu găsise nimic care să-i trezească interesul, iar de aici încolo se întindeau apele. Nu mai era nimic de găsit. Avea privirea ageră şi vedea dintr-o ochire lucrurile fără stăpân, sau cele care aveau tendința să ajungă fără stăpân, cele neglijate. Un om trebuie să aibă grijă de obiecte, altminteri ar putea însemna că nu are neapărată nevoie de ele. Lua lucruri de la cei care aveau mai mult decât el, de la cei neglijenți – neglijența se plăteşte, de la cei cărpănoşi care nu ți-ar fi dat nimic împrumut. De la aceia lua de tot. De la cei care aveau câini răi, pe care se bazau, ca să vadă şi ei că nu le sunt de nici un folos câinii. Important era să ai căruță şi cal ca să le pui pe toate la adăpost. Câinii erau duşmanii lui, câini care lătrau după el noaptea prin sat deconspirându-i traseul, câini care lătrau la roți, se repezeau după căruță. Dacă ar putea vorbi Smaranda, dacă ar avea ea ținere de minte! Poate că are.
De când veniseră comuniştii lui Zaharie toate îi merseseră din plin: nu doar că avea cal şi căruță, dar nu dăduse pe ele un sfanț. Nu erau ale lui, în sensul că nu le putea vinde, dar nu le folosea nimeni altcineva decât el. Scotea de la magazie o dată la două săptămâni un sac de ovăz – pentru cai. Magazinerul se conforma, când existase magaziner. Acum Zaharie însuşi lua cheia şi se servea. Să zicem că zărea o găleată nouă, zincată. O lua – ca să aibă calul din ce mânca ovăzul. Iar calul se mulțumea cu fân şi otavă, şi Zaharie vindea ovăzul pe băutură. Ceva ca să-l mențină şi pe el în funcțiune. Alexandru sfârşise prin a-l accepta aşa cum era. Nu se ferea de el, indiferent despre ce lucru delicat era vorba. Iar Zaharie uita imediat un lucru pe care nu trebuia să-l ştie nimeni. Uita ce văzuse, uita ce auzise. Ştia despre cabană, intrase de câteva ori înăuntru, nimeni nu-l băgase în seamă, ceea ce însemna că nu i se interzicea, devenise om de încredere, ceea ce nu era puțin lucru.
În timpul colectivizării, anii aceia tulburi, văzuse el cât de uşor îşi schimbă bunurile posesorul. Însoțea organele (aşa se numeau pe atunci) şi vedea cum o vânturătoare sau chiar o roabă erau scoase din curtea omului şi luau drumul remizei, în timp ce proprietarul umilit nu avea altceva ce să facă decât să-i spună nevestei să intre în casă şi să ia şi copiii, de parcă organele, dacă le-ar fi trecut prin cap, ar fi putut să-i confişte şi pe aceştia. Sub stivele de pănuşi se găseau saci cu porumb sau cartofi. Erau încărcați în căruța pe care o conducea tot el şi erau duse de-a lungul satului până în pivnița şcolii, care devenise depozit, unde ar fi putrezit în scurtă vreme dacă n-ar fi luat drumul cotelor. Pe atunci nu avea căruța lui, şi Smaranda nici nu se născuse. Ducea, cu ce cal se nimerea, apă de băut ca să fie la capătul tarlalei, când ajungea fiecare acolo cu şirul lui putea bea apă cu polonicul. Apa era în bidoane de aluminiu şi uneori avea un vag gust de lapte. Nu era treaba lui, el nu prea bea apă. În lada de sub el era întotdeauna o sticlă.
Oameni care până atunci ți-ar fi dat în cap nu avea ce face decât să te urmărească de după gardurile lor înalte, sau după uşa numai pe jumătate deschisă a şurii devalizate. O plăcere imensă pentru el, nici pe departe egalată de ceea ce făcea acum. Cei care te acuză de furt n-au nici o dovadă, dar imediat ce au rostit acuza (uneori doar cu jumătate de gură şi doar pe din dos) simțeau imediat o formidabilă autoîndreptățire. Până şi fratele lui, Ilie penticostalul, care susținuse de multe ori că e o zădărnicie să aduni bunuri pe lumea aceasta, că trebuia să le dăm săracilor, îl privea încruntat şi se contrazicea spunând că-i un păcat să iei ce nu-i al tău. Cine să-l mai înțeleagă? Lucrul devine al tău imediat ce l-ai luat de la locul lui şi l-ai făcut nevăzut. Până şi un câine, care are ceva discernământ, dacă-l ții o vreme şi-i arunci o coajă, sfârşeşte prin a te recunoaşte de stăpân.
Acum nu se găsea nimic, momentul anului era neprielnic, şi apele acestea ascundeau totul. Altfel oricând se mai găseşte ceva pe câmp care putea fi luat şi vândut: grămezi de porumb cu ştiuleți lungi, aici cu cartofi care nu fuseseră transportați din lipsă de atelaje. Şi dacă scotoceşti bine în stoguri şi căpițe, prin cotloane, găseşti lucruri dosite de alții, ca să le ducă acasă într-un moment mai potrivit. Doar că el, Zaharie, avea calul şi căruța, pe el nu-l întreba nimeni dacă se întorcea seara de pe câmp. Avea o sută de pretexte. De multe ori lucrurile se întorceau la fostul proprietar, care dădea şi el acolo o litră de rachiu. Abia dacă plătea transportul!
Când era pedestru, pe propriile picioare, se simțea vulnerabil, cu cizme de cauciuc sau fără cizme de cauciuc, cu cizme sparte sau cu cizme bune. Alta viziune avea, şi alt om era, de pe capra căruței. Să fii căruțaş, să ai căruță, adică vehicul de transport, era un avantaj pe care nimeni nu-l subestima, mai ales când era singurul din sat care avea caii lui, la el în grajd, şi căruța la el în curte. Când s-au adunat toate căruțele şi toți caii din sat el nu n-a predat nimic, pentru că nu avea nici de unele nici de altele. A fost grăjdar, mai bine zis un fel de ajutor de grăjdar. Aducea fânul pentru vite, scotea apa pentru adăpat, dar cu timpul, pe măsură ce alții s-au făcut nevăzuți, a ajuns el om la toate. Îşi alegea doi cai cei mai frumoşi, hamurile cele mai bune şi îşi compunea din când în când o căruță din cele mai bune elemente. Dacă se strica ceva, arunca, şi alegea altă piesă – câtă vreme a avut de unde. Oricum, nimeni nu le mai ținea socoteala. Ar fi putut vinde din ele, dacă ar fi avut cui. Nimeni nu-l mai controla. Aşa a ajuns el singurul om din sat care avea o căruță la dispoziția lui. Trăgea de hățuri şi pleznea din bici când trecea pe lână vreun fost fruntaş al satului. Când au rămas prea puțini cai le-a luat de Smaranda şi Ruxandra la el în grajdul de-acasă. N-a comentat nimeni nimic. Mai târziu pe Ruxandra i-au luat-o, şi până la urmă a avut soarta celorlalți cai. Pe Smaranda se hotărâse să n-o dea nimănui, indiferent cine îşi amintea la nevoie că mai exista un cal al colectivei. Smaranda ştia să-l ducă acasă de la crâşmă de câte ori zăcea cataleptic în dricul de lemn al căruței, nu mai mare decât un sicriu, pe un braț de fân pus acolo pentru cal. Şi acuma se oprea singură în fața crâşmei, de parcă ar fi fost o stație de poştă, doar că nu mai existau motive să opreşti în fața crâşmei. Uşa era închisă cu lacăt şi o bară groasă de metal în diagonală peste uşa vopsită în verde.
Pentru Zaharie a fi treaz câteva zile la rând era ceea ce pentru altcineva ar fi fost o mahmureală zdravănă şi prelungită. Într-o noapte visase că băuse pe săturate, tot felul de rachiuri şi chiar băuturi pe care nu le încercase niciodată fiind prea scumpe, să nu te mai trezeşti dintr-un asemenea vis, şi dimineața soția l-a privit suspicioasă: era roşu la față şi-i străluceau ochii.
– Omule, tu ți-ai ascuns băutură prin cămară sau pe undeva! Ai ajuns ca strigoii.
Nu era clar ce voia să zică, dar avea mai multă dreptate decât îşi dădea ea seama. Era treabă de strigoi să bei în vis şi să te trezeşti beat în zori de zi. Furi băutura de la draci care va să zică!
Ajunsese la sălcii. Acestea îşi lăsau ramurile până în apă şi păreau s-o soarbă astfel şi să vegeteze astfel permanent. Se aplecă pe sub ele şi trecu pe sub ramurile lor ca pe sub o perdea, cizma rea luă apă şi o scuipă afară scoțând un zgomot neruşinat, şi Zaharie, cătrănit, ieşi în loc deschis. Aici nu mai avea ce căuta, de aici începeau apele. Atunci îl văzu pe Kat. În jur nu se vedea țipenie de om. Faptul că sfrijitul acesta făcea ceva de unul singur îi trezi suspiciunea. Poate fura ceva, şi în Zaharie se trezi spiritul concurenței. Nu avea ce să fure, nu exista nimic în jur decât ape, dar suspiciunea rămase. Ceea ce făcea un om de unul singur, fără martori, nu putea fi un lucru bun. În clipa în care identifică activitatea slăbănogului drept una negativă, Zaharie văzu negru în fața ochilor. Nici nu băuse cantitatea necesară în ultima vreme. Ar fi dat orice, ar fi făcut orice, pentru un strop de alcool. Sângele părea să-i alerge prin vene degeaba, ca un surogat.
Se retrase sub sălcii şi rămase o vreme acolo, să vadă mai bine. Kat cerceta nişte prăjini înfipte în apă, se apleca şi făcea cu briceagul semne pe ele. Şi asta tocmai lângă parul bătut de Alexandru ca să vadă toată lumea situația apelor. Prefera deci să aibă bețele lui. Zaharie se gândi că era de datoria lui să facă ceva. În primul rând individul acesta nu era din sat. Pe urmă, nu avea nici un fel de funcție de conducere, nu era în rezerva de cadre a comunității.
– Ce-i mai cloceşte mintea şi neputinciosului ăstuia? Toată lumea îşi face de cap! Ca într-un sat fără câini.
Observă că de una din sălcii era rezemată un fel de riglă lungă, marcată cu multe crestături, unele mai lungi, altele mai scurte şi mai subțiri. L-ar fi putut croi din spate cu rigla aceea, să cadă în apă şi niciodată să nu i se ştie care i-a fost sfârşitul. Dar s-a temut că, aşa subțire cum era. Nu cumva să nu-l nimerească în cap din prima, şi dacă nu nimereşti din prima întotdeauna lucrurile se complică.
– Ce faci aici domnu Kaț?
Celălalt refuză să-i răspundă, îl ignoră cu totul, nu dădu nici măcar semne de surpriză la această apariție ca din pământ. Zaharie era după opinia lui un individ cu totul suspect, şi lipsit de orice fel de valori umane. Logica lui era deficitară. Aşa că făcu abstracție de privirile curioase ale celuilalt şi-şi văzu mai departe de ceea ce făcea.
– Trebuie să aibi multă grijă, domnu Kat. Apele astea te fură. Te uiți la ele şi nu-ți dai seama dacă curg sau stau. Un om atât de subțire ca dumneata nu are ce să cate în apă!
Asistentul medical se îndreptă de spinare, ca un om care îşi terminase pe moment treaba. Observase că parul bătut de Alexandru înaintează de fapt în apă, adică trebuie să dea impresia că apele înaintează spre sat. Venea aici cu oamenii să cerceteze în văzul lumii nivelul apelor, dădeau din cap şi se întorceau la digul lor interminabil. El unul nu avea de gând să se lase păcălit.
– Măsor de câteva zile bune apele aici, în locul acesta. Şi ce crezi c-am constatat? Că ele nici nu cresc nici nu scad, ceea ce nu-i firesc.
– De ce nu-i firesc?
Era o problemă de mecanică a lichidelor. Dacă într-adevăr avem parte de aşa grozave inundații, nu este posibil ca nivelul apelor să fie staționar atâtea zile de câte îl măsoară el. Dar Kat nu răspunse la întrebare, ceea ce îl scoase pe celălalt din sărite.
– Ți-a dat cineva aprobare să faci toate astea?
Celălalt continua să tacă.
– Mai bine ai fi dumneata atent. Aici undeva sunt nişte gropi cum s-a scos cândva pământ din care s-a frământat cărămizile din care s-au făcut grajdurile, magazia şi tot ce are ferma. Pe deasupra nu se vede, apele se aşează la fel, dar dedesupt e diferență.
Să-l lovească pe individ în cap, undeva deasupra urechii – nimeni nu l-ar mai fi găsit, apele l-ar fi tras, acoperit cu nămol până s-ar fi descompus, cum se întâmplă cu animalele răpite de apă, se descompun pe sub garduri. Sau dacă nu l-ar lua ar fi descoperit prea târziu şi lovitura la cap ar fi luată drept un accident. Şi nu era neapărată nevoie să-l lovească, putea doar să-l doboare şi să-l țină cufundat în nămol până când se îneca. Dar nu putea face asta dacă nu-i dădea nimeni ordin. El nu era un criminal, adică nu putea omorî pe cineva chiar din proprie inițiativă. Se calmă ca prin farmec: nu era responsabilitatea lui să ia o astfel de decizie, niciodată nu fusese.
Kat ieşise acum cu totul din apă şi îşi admira instalațiile. In picioare avea o pereche de cizme aproape noi, doar că mult prea mici, probabil femeieşti. Avea picioare de domnişoară. Luă de sub salcie rigla marcată, o puse pe umăr şi o luă spre sat, fără să-l învrednicească pe celălalt măcar cu un salut. O vreme Zaharie nu se clinti din loc, uitându-se cum urmele celuilalt dispăreau în noroiul subțire aproape instantaneu, de parcă n-ar fi fost nimeni pe-acolo.
În câteva minute era cu totul singur. Se scărpină în ceafă şi constată că îi era ud gulerul, udă cămaşa pe spinare pe sub haină. Stătuse sub sălcii şi din ramurile acestora i se scursese apa după cap. Înjură una bună, apoi înaintă el însuşi în apă şi smulse afară prăjinile acelea marcate. Trebuia să le mute. Stătu pe gânduri dacă trebuie să le mute înainte sau înapoi, ca apele să treacă peste semn sau dimpotrivă, să parcă că au scăzut. Nu-şi dădea seama, dar oricum le mută mai departe cu vreo zece paşi, înaintă prin apă până când aceasta îi trecu de genunchi şi-i intră în amândouă cizmele, îngreuidu-i mersul. Măcar scăpase de obsesia aceasta că-i intra apa în cizme.
Foto: Gigi Puica