KELEMEN HUNOR
Arcparόka, mohaszoknyád
és grízgaluska
mohaszoknyád a széltől libben
az arcparóka már félre áll
grízgyár szüli a grízgaluskát
lomha ősz van de égbe száll
lomha ősz van mint grízgaluska
grízgyárban készül de égbe száll
az arcparóka lobog a széltől
mohaszoknyád oly ferdén áll
az arcparóka is grízgaluska
lomha grízgyárunk égbe száll
ősz van moccan a széltől
mohaszoknyád csak kalimpál
lomha ősz van a szél csak libben
mohaszoknyád az égbe száll
grízgyárban készül az arcparóka
a grízgaluska félúton leáll
mohaszoknyád mint grízgaluska
s a grízgyár térdig csődben áll
a szél lendülne ám lomha ősz van
az arcparóka égbe száll
Perucă facială, fustă ierboasă,
găluște de gris
ierboasa fustă-ți flutură în vânt
peruca facială-ți stă stingher
moara de gris alb fabrică găluşte
e toamna trândavă dar urcă-n cer
trândavă-aidoma unei găluşte
aceasta e din gris dar urcă-n cer
peruca-ți facială bate-n vânt
ierboasa-ți fustă are-un ce stingher
peruca-ți facială a găluşte
aduce moara trândavă-i în cer
e toamnă şi abia mişcată-n vânt
ierboasa-ți fustă-i ca o rufă-n ger
o toamnă trândavă se zbate-n vânt
ierboasa-ți fustă urcă încet în cer
peruca-i grisul morii de găluşte
găluşca-ncurcă drumul către cer
gustul ierboasei fuste-i de găluşte
e grisu-n faliment căci nu se cer
găluşte în toamna trândavă nu-i vânt
peruca facială urcă-n cer
Cápaezredes
mint óceánban a halak
bezárva s mégis szabadon
sötét jégfolyosón hallak
délben is az éjt bámulom
nem viszlek táncba többé
te kedves primadonna
még mindig azt hiszem élek
vágy őrület és manna
takar be szívemből ázott
atomok zuhognak agyamba
cápaezredes leszek kedves
örökre bezárva önmagamba
Comandorul rechinilor
ca-n oceane peştii-nchişi
liberi totuşi – ca într-un templu
te aud prin săli de gheață
la prânz noaptea o contemplu
azi nu te mai duc la dans
primadonă preaiubită
tot mai cred că n-am murit
că mi-acoperă subită
mană inima că-n creier
toți atomii-mi curg şi în fine
fi-voi şef peste rechini
pe vecie închis în mine
Meseálom
vannak a mínuszévek
véres helyszínek nyomok
boltíves-homlok konok
kitartás súlyos ének
derékig gázol a vízbe
égig csap föl a lángja
lecsukott szemmel látja
amint szakítja tízbe
néha úgy tűnik táltos
áll a hetedik égben
minden emléke ég benn
a szívén arcokat átmos
hogyan kell lenni boldog
néz de semmit sem lát most
vár egy szerelem-vámost
vagyunk mint forró hot-dog
forró húsból szökőár
gúzsba köt poliplélek
olyankor érzem élek
erős bennem a kővár
Un basm într-un vis
minus-anii loc grozav
cu amprente ca nealte
sângerânde frunți înalte
şi boltite cântec grav
intră-n apă până-n talie
urcă flacăra-i în cer
ochii-nchişi văd clar cum el
o sfâşìe în detalii
uneori poți să-ți închipui
în al şaptelea cer mânzul
năzdrăvan când arde-ntr-însul
amintiri şi spală chipuri
cine-i fericit? un hohot
e răspunsul – unde, guarde
al iubirii, eşti când ardem
unu-ntr-altul ca un hot-dog
hălci fierbinți irump te leagă
sepiile-fedeleş
simt atunci că-s viu nu leş
fortăreața-n mine-ntreagă-i
Mínuszévek
a betűket kihúzod valahonnan
már évezredek óta szépül a vers
a szó ragyogó papirosra koppan
de bárhogy is rakod már semmit sem nyersz
a mínuszévek egyre-másra gyűlnek
a honnan elindul s nem tudja hova
összetört mítoszcserepeken vágtat jó-lova
don quijoteként megérkezik na lám’
nem nappal lesz és nem is éjszaka
s a képzeletben ágaskodó tájnak
már nem lesz mibe kapaszkodnia
szélmalomharc e nyegle játék
olyan mintha nem volna mintha van
jégszínű vodka-trappolás a hajnal
jötte legkevesebb száz lába száz arca
van s összeszorít vagy száz irányból
immár a hencegő vagy gúzsba köt ne félj
a holnap folyton rárímel a mára
a szél bevág a mínuszévek közé
a betűk kihullnak innen-onnan
már évezredek óta vigasz a vers
a szó ragyogó papirosra koppan
de bárhogy is rakod már semmit sem nyersz
Minus-ani
litere extragi ca dintr-o urnă
unele – de veacuri – se fac stih
vorba lasă pe hârtie urmă
dar nimicu-i singurul câştig
minus-anii au ajuns la cote
înalte obârşind spre ce nu ştiu
calul zboară-n mit ci don quijote
pe-o mârțoagă vine din pustiu
nu va mai fi zi nici noapte nù va
fi priveliştea din tine nù va
mai picta nici zidul vre-unei grote
e un joc frivol ca lupta cu
morile de vânt când eşti şi nu
aurora-i ca o vodcă incoloră
cu o sută de picioare zeci de fețe
şi te-nghesuie-n ghețoasa oră
te cam lauzi dar o să te-nghețe:
rima vorbei mâine e cuvântul
azi în minus-ani bufneşte vântul
literele cad ca dintr-o urnă
unele – de veacuri – se fac stih
graiul lasă pe hârtie urmă
dar nimicu-i singurul câştig
A fordított tér
Azokban a régmúlt időkben, így emlékezett a barátom, amikor hétvégeken vadászni jártunk a Tündérvölgybe, amikor sízni tanultunk nyáron és úszni télen, játszani és megjátszani az életet, amikor nyaranta harmatos fűben aludtunk, azokban az időkben, mondotta a barátom, sohasem hittem volna el, hogy minden történet megmarad szalagra, papírra és az emlékezetbe rögzítve. Sohasem hittem, hogy a cselekedetnek súlya van, mint szaga a puskapornak, ott Tündérvölgyben a kora reggeli vadászatkor.
–––––––––––––––––––––––––––––-
kinövök lassan mindenből
rajtam is túlnő a történet
fejemet nő ölébe hajtom
velem még valami történhet?
a szú is alszik a fában
szájban a szó pengén az él
a tükörben a néptelen táj
egy másodperccel tovább él
van bennem egy fordított tér
egy más irányba járó óra
egy naptár ahol télre ősz jön
lombhullatás a színes hóra
kiforrott borból lesz a szőlő
s lefelé nézek fel a holdra
halálra szédített világ ez
s egy más irányba járó óra
–––––––––––––––––––––––––––––-
Amikor barátommal vadászni jártunk a messzi Tündérvölgybe, városokat és újabbnál újabb tájakat laktunk be, végigkóstoltuk az adriai tengert szegélyező homokos dombokon termő szőlők levét egészen a Fekete-tenger menti borokig, amikor hajnalonta a Hableányok öléből kibontottuk magunkat, akárcsak sztaniolból a nyárson sült fácánt, amikor vadászni jártunk a messzi Tündérvölgybe, nem tudtam, hogy van fordított idő és fordított emlékezet, hogy van fordított űr, ahol lefelé kell felnézni a Holdra. Akkor nem tudtam, hogy nincs örökre érvényes mondat, hogy a mondat sohasem fejezhető be…
Spațiul invers
Pe-atunci, de mult, îşi aminti prietenul meu, când, la sfârşit de săptămână plecam, în Valea Zânelor, la vânătoare, când învățam, verile, să lunecăm pe schiuri, iar iernile, să înotăm, mă mai jucam de-a viața, o mai şi dejucam, când, vara,-mi făceam siesta în iarba rourată, pe vremea aia,-mi spuse bunul prieten, n-aş fi crezut că tot ce ni se-ntâmplă rămâne pe hârtie, pe bandă şi-n memorie. N-aş fi putut crede că o faptă are o pondere a ei, cum are pulberea de puşcă un miros, în diminețile acelea când, în Valea Zânelor, vânam…
–––––––––––––––––––––––––––––-
hainele intră la spălat
cu vremea> una dintre tâmple
mi-o culc în poala celei dragi
ce-ar mai putea să mi se-ntâmple?
carii-şi dorm somnu-n lemn> cuvântul
în gură pe tăiş mi-l țin
vid, peisajul în oglindă
mai dăinuie câte puțin
un spațiu-anapoda-i în mine
un ceas ce curge înapoi
mi-e iarnă-ntâi şi,-apoi, mi-e toamnă
din crengi pe-omăt nealb cad foi
întâi e vinu,-apoi e vița,
la lună ochii-i casc în jos
e-o lume-ntoarsă către moarte
iar ceasurile merg pe dos…
–––––––––––––––––––––––––––––-
Pe când mergeam la vânătoare hăt-departe, în Valea Zânelor, cu camaradul meu, cutreierând noi aşezări şi alte zări, înfruptându-ne din rodul viilor de viță de pe colinele versantului adriatic până la Marea Neagră, când, dis-de-dimineață, ne desfăceam din poala dulcilor sirene precum fazanul rumenit, din țiplă, când, aşadar, mergeam la vânătoare în Valea Zânelor, departe-hăt, habar n-aveam de existența unui timp ce curge în amonte şi a unei memorii inversate, de existența unui spațiu ìnvers în care te holbezi la Lună ținându-ți ochii în pământ. Nu ştiam, pe-atunci, că nu există nicio frază validă în eternitate, că nu-i poți pune niciodată punct.
(Din volumul Versek/Poezii apărut în 2010
la Editura AB-ART/Dellart)
Traducere din limba maghiară
de Ildikó și Șerban Foarță