| Când distopia devine realitate |
Evgheni Zamiatin s-a născut în 1884, în familia unui preot. După ce a terminat liceul cu calificative excelente, a intrat la Facultatea de Construcții Navale a Universității din Sankt-Petersburg, pe care a absolvit-o în 1908.
În perioada studenției a aderat din convingere la Partidul Comunist Bolșevic, fiind arestat și închis pentru participarea la activitățile revoluționare. După câteva luni de detenție, a fost trimis în provincie sub supravegherea poliției. În 1906, după anularea supravegherii, i s-a interzis să locuiască în Sankt-Petersburg, interdicție pe care a încălcat-o. În 1911 a fost expulzat din capitală pentru ședere ilegală și s-a stabilit într-un oraș pe malul Golfului Finic. Nuvela Uezdnoe (O poveste provincială), scrisă aici, a stârnit dezbateri în presă din cauza naturalismului cu care prezintă viața rudimentară, coruptă și imorală a locuitorilor din provincia rusă. În 1914, pentru nuvela Na kulicikah (La mare depărtare), care descrie viața cotidiană a unei garnizoane militare din Orientul Îndepărtat, Zamiatin a fost acuzat de denigrarea ofițerilor ruși și trimis în judecată, iar numărul revistei în care a apărut nuvela, confiscat. În perioada 1916-1917 a lucrat ca inginer maritim în Anglia, pentru a supraveghea construcția unor spărgătoare de gheață pentru flota rusă. Impresiile din acest stagiu au stat la baza nuvelei Ostrovitiane (Insularii), o alegorie pe tema distrugerii ordinii sociale.
În toamna lui 1917 s-a întors în Rusia, a lucrat în presa culturală, a publicat nuvele și povestiri. Deși inițial un bolșevic convins, Zamiatin a fost profund deranjat de politicile urmate de Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, după Revoluția din Octombrie. Scrierile sale au devenit tot mai critice la adresa partidului, în special în ceea ce privește suprimarea libertății de exprimare și cenzura literaturii și a artelor.
În 1921 termină celebrul roman distopic Noi, care va fi publicat în străinătate în 1924 și în Rusia abia în 1988. În ciuda interdicțiilor, în 1921 Zamiatin realizează totuși o lectură publică: timp de două seri, își citește romanul în fața unui auditoriu numeros, la Institutul de Istoria Artei din Sankt-Petersburg. Evenimentul a fost urmat de o polemică intensă în societate și printre critici, lucrarea fiind percepută ca o caricatură a societății comuniste. Sub pretextul unei povești de dragoste „futuriste”, Noi descrie satiric o societate totalitară. Autorul a prezis colectivizarea, teroarea și represiunea, cultul personalității și alte aspecte din arsenalul sinistru al regimului comunist. Scriitorul a refuzat solicitarea cenzorilor de a se dezice public de textul său, astfel încât acesta a devenit prima creație literară cenzurată de sovietici, iar din 1929 autorul a fost interzis în Rusia și supus unei adevărate hărțuiri.
Reprimat și fără soluții, Zamiatin i-a scris în 1931 o scrisoare îndrăzneață lui Stalin, în care îi solicita aprobarea de a-și publica lucrările în țară sau de a emigra: „Nu vreau să ascund că motivul principal al solicitării de a pleca în străinătate împreună cu soția este situația mea disperată de aici ca scriitor, condamnarea la moarte dictată împotriva mea ca scriitor aici, acasă”. Prin intervenția lui Maxim Gorki, a reușit să emigreze și, după ce a locuit o perioadă în Riga și Berlin, s-a stabilit la Paris, unde a murit în sărăcie, în 1937.
Nuvela de față, Vedenia, scrisă în emigrație, dezvoltă tema predilectă a lui Zamiatin: libertatea de exprimare într-o societate despotică. Sub un pretext anecdotic (doi tovarăși beți vor să ajungă acasă, rătăcesc drumul și, sub efectul alcoolului, cred că halucinează când li se arată un elefant alb care se dovedește cât se poate de real), nuvela camuflează o satiră politică rafinată și o critică la adresa societății sovietice. Atmosfera și relația dintre cei doi turmentați este infuzată de suspiciune. Este un text despre teroarea indirectă exercitată de un regim opresiv până la nivelul relațiilor camaraderești, despre teama de a rosti adevărul neîndoielnic, despre incapacitatea de a gândi independent și de a-și asuma o poziție. Alternând categorii precum comicul, bizarul, terifiantul și ridicolul, Zamiatin a creat o parabolă de o subtilitate impresionantă despre epoca terorii psihice, a conspirațiilor diabolice și a anihilării gândirii personale.
Camelia Dinu
Foto: Evgheni Zamiatin | Sursa: aici
EVGHENI ZAMIATIN
Vedenia
Vodca era deosebită, amestecată cu un vârf de cuțit de ceai și o bucățică de zahăr. Ivanov și Kukol se certau cine poate să bea mai mult. Vecinii au început să-i încurajeze, numărându-le paharele. Pe urmă toată lumea a uitat de ei, dar cei doi se încinseseră deja și niciunul nu voia să cedeze. Au băut cu încrâncenare, cu încăpățânare și fiecare încerca să-i arate celuilalt că e treaz.
Ochelarii lui Kukol alunecaseră pe nas, buzele moi de cal i se umeziseră. Pe fața blănoasă a lui Ivanov, acoperită cu barbă până sub ochi, nu se citea nimic, dar o nicovală smintită îi bubuia în cap. Printre norii de tutun, el văzu un omuleț știrb cum stătea sus pe un dulap, lângă tavan, zbiera că e vrabie și își făcea un cuib din ziare.
Ivanov nu-și putea da seama dacă i se năzare sau dacă cineva se cocoțase de-adevăratelea pe dulap. Nu se simțea în apele lui. Îi spuse lui Kukol că se duce acasă. Kukol se hotărî dintr-odată că va petrece noaptea la Ivanov, deși Ivanov locuia la dracu-n praznic, undeva în afara Moscovei. Cum Ivanov nu se miră deloc, plecară împreună, încercând să meargă cât mai drept, unul în fața celuilalt.
În capetele amândurora era aceeași ceață fantastică care acum, înainte de răsărit, acoperea întreaga Moscovă. Cupolele de un auriu fără luciu atârnau în aer ca niște Luni care se înmulțiseră dintr-odată. Turnurile Kremlinului se transformaseră în turnuri Babel: vârfurile lor se îndreptau spre infinitul alb. Ivanov își aminti de omulețul din vârful dulapului și-l întrebă precaut pe Kukol:
– Pe ăla, de pe dulap, care își făcea cuibul… ți-l amintești? Ce mai ciudat!
– Pe dulap… un cuib? făcu ochii mari Kukol. Apoi își veni în fire și spuse șovăitor: „Da, da, îmi aduc aminte”.
Ivanov înțelese că minte. Mergeau în tăcere, uitându-se chiorâș și întrebător unul la altul.
Turnurile Kremlinului dispăruseră fără urmă. Ceața devenise mai deasă, coborâse ca un tavan alb pe străduțele înguste, iar străduțele erau ca niște labirinturi de metrou. Ivanov nu-și mai dădea seama de mult încotro se îndreptau, dar nu zise nimic, doar începu să meargă din ce în ce mai repede.
– Ia zi, unde e șoseaua asta a ta? Mai e mult? îl întrebă el în cele din urmă pe Kukol.
– Imediat, imediat! răspunse Ivanov cu o veselie prefăcută.
Și într-adevăr, traversară împleticindu-se o cale ferată și ajunseră la o șosea. Care anume, Ivanov nu știa. Dar Kukol era liniștit, își scoase ochelarii, ba chiar începu să cânte ceva.
Deodată, Ivanov, care mergea în față, se opri uitându-se la ceva, apoi se întoarse cu spatele la drum și rămase cu ochii strânși. Kukol se apropie.
– Ce e? întrebă el, neînțelegând.
– Nimic, nu-i nimic… Ivanov deschise ochii, se strădui din răsputeri să zâmbească, dar nu reuși, buzele îi tremurau.
– Atunci, hai să mergem. De ce te-ai oprit? zise Kukol.
Ivanov scoase o batistă și-și șterse bine ochii. Șovăia, îl apucase frica: dacă se întoarce și iar îl vede? Dar ochii miopi și sașii ai lui Kukol, fără ochelari, îl priveau cu o batjocură atât de evidentă, încât își luă inima-n dinți și se răsuci.
Și, spre dreapta, pe un drum care tăia șoseaua, îl văzu din nou.
Se făcuse deja ziuă, sufla un vânt ușor. Ceața sfâșiată zbura peste câmp în fuioare lungi. În față, desprinsă de pământ, atârna fantomatic în aer o pădure neagră. Și de pădure se apropia încet, legănându-se la dreapta și la stânga, un elefant alb! Ivanov încercă să meargă cu ochii închiși, dar după un minut nu mai suportă, deschise ochii de frică și văzu din nou elefantul.
Începu să transpire: era limpede că se îmbătase și avea vedenii. Dacă nu ar fi fost blestematul ăsta de Kukol, ar fi putut să se așeze, să închidă ochii și să stea o jumătate de oră, până când ar fi ieșit tot hameiul și ar fi dispărut și acel stupid elefant alb. Dar Kukol fredona vesel în spatele lui, iar Ivanov trebuia să meargă înainte cu orice preț, spre locul unde elefantul plutea în ceață. Și înaintă, transpirând tot, închizând și deschizând ochii și asigurându-se de fiecare dată că vedenia e tot acolo. Pierdu orice noțiune a timpului: poate că mergea așa de o oră, poate doar de cinci minute.
Deocamdată nedeslușit, simți că ceva se schimbase în spatele lui, acolo unde se târâia și fredona Kukol. Apoi înțelese că Kukol se oprise brusc din cântat, dintr-un motiv anume. Ivanov se uită în spate: cu gura deschisă, Kukol privea atent la ceva prin ochelari. De îndată ce observă că Ivanov se uită la el, își scoase în grabă ochelarii.
– Aș sta…, știi, aș sta jos nițel… Hai să fumăm o țigară, ce zici? îi spuse el timid lui Ivanov.
Pe marginea șoselei se afla o piatră mare. Ca și cum s-ar fi vorbit, se așezară amândoi cu spatele la pădurea dinspre care lui Ivanov i se arătase elefantul alb. Fumau în tăcere, gândindu-se intens, chinuitor. Kukol își ridică de câteva ori ochelarii de pe nas, apoi, aruncând o privire precaută către Ivanov, îi puse la loc. În cele din urmă nu mai suportă, își așeză ochelarii, aruncă o privire rapidă peste umăr și întoarse capul imediat. Fața lui lungă, ca de cal, era palidă și speriată.
Lui Ivanov îi trecu prin cap gândul nebunesc că și Kukol avea vedenii, că și el văzuse ceva. Dar ce? Ivanov nu îndrăzni să întrebe, de teamă să nu se dea de gol.
Țigara îi arse degetele lui Kukol care se dezmetici, aruncă mucul și îi spuse lui Ivanov:
– Ei bine, trebuie să mergem, nu?
Dar continua să stea jos. Ivanov făcu o mișcare nedefinită cu picioarele, ca și cum ar fi vrut să se ridice, dar nu se ridică. Kukol îl privea curios. Ivanov se supără pe Kukol și pe el însuși și țâșni în sus, împingându-l intenționat pe Kukol cu umărul.
Când se răsuci și privi în depărtare, îi veni să strige de bucurie: vedenia dispăruse, iar în față erau doar fuioarele albe de ceață și pădurea neagră. Greoi ca un urs alergă spre pădure, strigându-i lui Kukol: „Prinde-mă!”. Dar picioarele lui bete nu-l ascultau și se prăvăli în noroi. Kukol îl ajunse din urmă râzând în hohote, ridicându-și capul și dându-l pe spate, cum fac găinile când beau apă.
Sporovăind veseli, intrară în pădure. În față era un deal plin de tufișuri și apoi, cel mai probabil, drumul cobora. Urcară sprinten dealul și coborâră în fugă, până la o poiană rotundă plină de ceață ca o farfurie de lapte.
Și la o cotitură, ca și cum s-ar fi lovit de un zid invizibil, se opriră amândoi în același timp. Destul de aproape, în poiană, Ivanov văzu din nou elefantul alb, ba chiar i se păru că deslușește și codița scurtă, de elefant, fluturând pașnic. Nu era nimic înfricoșător în această vedenie, dar Ivanov se temu că înnebunește. Fără să se uite înapoi, o rupse la fugă cu toată viteza. În spatele lui putea auzi respirația răgușită și sacadată a lui Kukol.
La douăzeci de pași mai încolo, de sub un mesteacăn ieșea fum: un soldat din Armata Roșie, cu nasul jupuit, fierbea ceai pe foc. Nasul jupuit era atât de simplu, de sobru, de real, încât Ivanov își veni imediat în fire. Respirând încă greu, se apropie de foc și întrebă:
– Te duci la Moscova, tovarășe? Servești acolo?
– Da, servesc! Dracu s-o ia de slujbă! scuipă supărat soldatul din Armata Roșie.
– Păi cum așa? întrebă Ivanov cu compătimire, uitându-se cu drag la nasul cojit.
– Păi d-aia, că… javra dracului s-a răzvrătit la ultima stație înainte de Moscova, a trebuit să-l dau jos din tren.
– Pe cine? întrebă cu prudență Kukol (așezat deja lângă foc).
– Pe elefant. Îl aducem de la Livadia: regele thailandez ni l-a dăruit, iar acum, având în vedere revoluția, îl ducem la Moscova, la menajerie… Nu avem niciunul alb pe la noi, nimica.
– Nimica, da, reacționă Ivanov cu entuziasm. L-am văzut de departe, pe șosea, și m-am bucurat: iată, mi-am zis, un cadou pentru muncitorii din Moscova! Mulțumesc, dragă tovarășe!
Strânse drăgăstos mâna ofițerului uimit al Armatei Roșii și plecă. Kukol îl urmă.
Și în tăcere, stânjeniți, încercând să nu se privească unul pe altul, o luară prin pădure spre șosea.
1934-1935
traducere de Camelia Dinu
Camelia Dinu (n. 1979) este conferențiar la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București. A publicat: Avangarda literară rusă: configurații și metamorfoze (2011), Cazul Daniil Harms. Supraviețuirea avangardei ruse (2019) și este coordonatoarea volumului Modernismul rus în Veacul de Argint (2020).
Abonamente și donații:
PayPal:
Patreon: