Kim Moore (n. 1981, Leicester) este poetă, autoarea volumului de versuri The Art of Falling (2015), răsplătit cu Geoffrey Faber Memorial Prize. Una dintre cele mai prezente și admirate voci din generația recentă de scriitori britanici, Kim Moore a primit un număr impresionant de premii, printre care Eric Gregory Award (2011), Geoffrey Dearmer Prize (2012) și New Writing North Award (2014). În 2012 a câștigat The Poetry Business Pamphlet Competition, jurizată de Carol Ann Duffy, pentru placheta If We Could Speak Like Wolves, care a fost ulterior desemnată Independent Book of the Year și a intrat pe lista scurtă a premiilor Michael Marks Pamphlet Award și The Lakeland Book of the Year Award. În 2018 a jurizat National Poetry Competition, iar în acest an a făcut parte din juriul care a acordat premiile Forward. Are în pregătire o nouă carte.
Sursa foto: kimmoorepoet.wordpress.com
KIM MOORE
22
Că un bărbat s-a apropiat de tine într-un club de noapte.
Că ai fost politicoasă la început, apoi i-ai întors spatele.
Că a insistat să-ți dea numărul lui de telefon.
Că l-ai pus în buzunar.
Că ai dansat cu prietenul tău toată noaptea.
Că el stătea și te urmărea.
Că ai băut tequila.
Că ai lins sarea de pe dosul mâinii.
Că el te aștepta afară.
Că atunci când te-a apucat de braț și te-a tras spre el, te-ai răstit.
Că mereu îți sare țandăra.
Că nu ți-a fost teamă.
Că ți-ai încleștat pumnul și l-ai trosnit în gură.
Că te-a lovit între picioare.
Că a strigat Îți fac felul.
Că ai căzut pe trotuar.
Că a încercat să te lovească din nou.
Că a strigat îți fac felul, Îți fac felul, Îți fac felul.
Că a ieșit un bodyguard și l-a înșfăcat.
Că au chemat Poliția.
Că el a dispărut în noapte.
Că te-au luat la comisariat.
Că el a apărut cu avocatul.
Că tu nu-ți reveniseși din beție.
Că el rânjea.
Că era săptămâna bobocilor.
Că aveai dureri.
Că era greu să explici numărul lui de telefon din buzunar.
Că a început să-ți fie teamă.
Că te-au sfătuit să nu depui plângere.
Că tu l-ai lovit prima.
Că toate astea s-au întâmplat acum mulți ani.
Că azi râzi despre asta.
Că spui uite, n-ar fi trebuit să-l lovesc.
Că sunt și nu sunt de acord cu acest gând.
Că e un pericol să fii propriul tău trup în public.
Că e un pericol să fii în public.
Că trupurile ne sunt un pericol.
(poem inedit, din volumul în pregătire All The Men I Never Married)
Boxerul
Dacă aș putea să rostogolesc totul
în așa fel încât ai începe din nou, n-aș ezita,
cu tine pe podea,
medicul în slow-motion,
întorcându-se din ring cu spatele, urletul
mulțimii tras înapoi în gâturi,
antrenorul tău, brațe întinse, retrageri
spre colțurile ringului în timp ce bărbații se dau jos
de pe mese și scaune, iar tu te ridici din nou, atât de sus,
în muțenia aceea de câteva secunde
până te prăbușești, iar cealaltă fată, luptătoarea –
ai grijă la mâna ei cum îți înconjoară și se îndepărtează
de mandibulă, mama ta se ridică
din genunchi, mâinile încă-i tremură,
în timp ce runda a doua începe;
și în loc să te miști înainte,
așa cum ți-a spus micuțul antrenor irlandez să faci,
iarăși te întorci în colțul ringului,
unde îți scoate garda din gură
atât de blând de parc-ai fi a lui.
Apa îți zboară ca prin miracol din gură
și se întoarce în sticlă, și prima rundă
începe dinspre sfârșitul rundei, pumnii tăi rostogolindu-se
către începutul de meci, când bătaia
gongului îți oprește de data asta jocul picioarelor
pe măsură ce vă întâlniți amândouă la mijloc
să vă atingeți mănușile și să șoptiți baftă!
și iarăși zburdați în colțurile voastre de ring,
cu ochii fixați una spre cealaltă, în timp ce cântecul
ales pentru intrare se cântă singur dinspre sfârșit
către primul lui sunet, iar antrenorul
îți scoate feșele capului de sub cască,
îți dezleagă mănușile și, ieșită din
ring, îmbrăcată în garda inghinală
și protectoarele de piept, tu mergi cu pași mari
prin sala plină de oameni,
războinică dinainte de a începe lupta.
Lecţii de trompetă
Eu spun: imaginează-ți că bei un pahar de aer.
Lasă-i răceala să-ți lovească gâtlejul.
Ridică-ți umerii către urechi, apoi uită
de ei. Fă obrajii să se strângă pe dinți.
Închipuie-ți că scuipi frunze de ceai
de pe limbă pentru a porni fiecare notă
ca să devină început de cuvânt.
Cântă nota în cap, apoi găsește-i perechea.
Acasă întinde-te pe podea și pune-ți pe burtă
un teanc de cărți să-ți controlezi respirația.
Sau încearcă să prinzi o hârtie de perete doar suflând.
Eu spun: îți amintești de omul care a cântat atât de tare
încât i-a plesnit un vas de sânge în ochi?
S-a întâmplat pentru că era beat, deși lor nu
le spun asta, le spun că a fost tânăr
și plin de el și departe de casă.
El era lucrul uitat
El era lucrul uitat, copacul înnegrit
care nu crește, nu cade,
mașina care nu trage pe dreapta, mareea înaltă,
era tot ce i-am dat inimii mele sprijin,
o privire-n pământ și capete întoarse când intra undeva,
era autobuzele gonind ca niște eroi orbi,
era lucrurile furate. Era părțile de legătură dintre
vagoanele trenurilor, era ferestrele cu perdele
să țină strada afară, era o mașină străbătând
noaptea, un pumn nu un ochi,
un ochi nu o ureche, avea gânduri care acaparau
ziua ca vremea de-afară, ca ploaia intrând în casă,
n-a fost ce mi-am închipuit, n-a fost
ce mi se promisese, venea acasă pe jos
prin zăpadă cu brațul ca un blestem
în jurul gâtului meu, nu era în alb și-n negru,
nici vorbă de asta. Și acum privește-l
cum stă pe un câmp înconjurat de ciori, cu o mână
spre nord și cu fața spre vest,
știe să nu se miște cu ochii lui ca nasturii negri,
cu zâmbetul parcă cusut pe față. Păsările au sosit
să scoată paiul care îl ține în picioare.
Uite cum îl iau acasă în ciocurile lor
mici și ascuțite, din nou.
În acel an
Și în acel an trupul mi-a fost un stâlp de fum
și nici mâinile lui nu mă puteau cuprinde.
Și în acel an mintea mi-a fost o masă goală,
iar el și-a așezat gândurile pe ea, bucate din plin.
Și în acel an inima mi-a fost bătrânul monument,
pagoda, și nu i s-a găsit niciun folos.
Și în acel an gura mea a vorbit limba
insectelor, și nici măcar tata nu m-a recunoscut.
Și în acel ani am așteptat caii,
dar ei doar își mișcau picioarele în întuneric.
Și în acel an orgoliul meu și-a închipuit ceva;
am crezut că lumea va veni să mă caute.
Și în acel an am renunțat la tot
ce mi se promisese și m-am dăruit tristeții.
Apoi acel an s-a întins ca un drum
pe care am mers, am mers, merg.
prezentare și traducere din limba engleză
de Gabriel Daliș
Gabriel Daliș (n. 1978) a publicat între 1996 și 2005 patru plachete de versuri, pe care ulterior le-a revăzut și montat cu acribie în : până mereu (2010), urmat de piedici și arme (2016). Traduce poezie din limba engleză. Din 2014, trăiește în Marea Britanie.
Become a Patron!