Nicolae Popa (n. 1959) a debutat în volum cu Timpul probabil (1983), urmat de alte volume de poezie (Lunaticul nopții scitice, 1996; Careul cu raci, 2003; antologia O mie de ani cu fața la soare, 2019) și de romanele Cubul de zahăr (1991) și Avionul mirosea a pește (2008).
Fotografie din arhiva autorului.
NICOLAE POPA
Planorul cu mângâieri
Copilul blond vâslea pe un plan înclinat ce ducea
în suiș spre colinele azurii,
alt copil (după țipăt, fetiță) pe un alt plan înclinat
luneca în mare.
Pe zeci de alte planuri înclinate hoinăreau
hoarde de hormoni,
dădeau lingușitor din coadă spermatozoizii.
Și se făcea beznă în lapte.
Era primăvară și el avea grijă să revină
la locul lor prin copaci absolut toate frunzele
și simțea cum îmbătrânește de prea multă
tinerețe adunată-n priviri,
în timp ce îi creșteau cuiburi de vâsc
pe buricele degetelor tot pipăind ceva de neatins.
Oricum, pe atunci planorul cu mângâieri
încă nu se zdrobise de acest plan înclinat pe care
ne ducem de-a șuiul
urmând să facem o spărtură în betonul orașului,
urmând să lăsăm o spărtură strălimpede
în urma noastră.
Macheta
În tinerețe l-au scos din cazarmă
și l-au dus la tragere. Era primăvară.
Avea o prietenă care se lăsa culcată în iarbă
și mângâiată. Urma să-i devină iubită.
I-au ordonat să tragă drept înainte,
să ochească într-o arătare de om.
A ochit și a tras. Gloanțele au găurit pe zare
un om-machetă
care s-a și culcat pe spate.
Toată vara s-a gândit la acea siluetă
rămasă să zacă cu fața în sus
și a tot încercat să stea și el
cu fața în sus pe plajă,
însă ori de câte ori închidea ochii în soare
simțea că nu-i decât o machetă.
Plaja
Plaja e rece, marea-i departe,
soarele e și mai departe.
Mitrofan își scoate hainele,
le așază moviliță pe nisipul ud
și se îndreaptă înfrigurat spre orizont
sperând să simtă în curând sub tălpi
că apa mării e mai caldă decât nisipul.
Se împiedică ba ici, ba colo
de alte movilițe de haine –
dovadă că unii au luat-o spre mare
cu noaptea-n cap.
Le găsește și oasele.
Așezate și ele moviliță.
Apoi aude peste tot în jur vuiet de valuri
amestecat cu zornăit de scoici
sau poate cu trosnet și ruperi de oase…
Răsare o clipă și soarele.
Dar nu se știe în care parte răsare.
Uneori
Există zile ploioase în care Mitrofan
ajută râmele să treacă strada,
una câte una.
Și râmele se întind rozalii și curate
bucuroase că are cine le trece de ceea parte
iar acolo își iau bun rămas,
el asigurându-le că a făcut-o total dezinteresat,
deși undeva în adâncul sufletului
o voce îi spune că, vai! ar fi minunat
dacă și râmele la rândul lor
l-ar ajuta să treacă la fel de ușor
de la această stare de pe azi pe mâine,
– haine, carne, oase și puțină grăsime –
la starea de pământ pentru râme,
un dulce pământ pentru râme din care
uneori, după ploaie,
să poată și el ieși la plimbare
pe ulița mare.
Fațada
Din resturile de scândură
împrăștiate în fața casei după renovarea fațadei
el ar putea meșteri o scenă portabilă
pentru spectacolul vieții
sau ar putea înjgheba un mic sicriu
pentru copilașul abandonat de viață
ce urmează a fi înmormântat cumva pe ascuns
pentru a nu știrbi din imaginea copilăriei.
Din aceste resturi de scândură ar putea face orice,
ar putea ridica un tron în poiana amară,
ar putea înjgheba o hulubărie
dar mai bine e să le dea foc într-o noapte,
să ardă,
să ilumineze fațada.
Groapa
Am lărgit groapa
să pătrundă cât mai mult soare,
să ne bată mai din plin lumina,
să ne orbească și la picioare.
Am adâncit groapa,
să avem deasupra spațiu larg,
să aibă unde săgeta șoimii,
să aibă unde fâlfâi un steag.
Am lărgit-o, am adâncit-o,
acum îți mai vine-a trăi într-o groapă!
De sus, de pe mal ne surâd bolovanii
iar Mitrofan se uită la noi lăcrimând,
sprijinit în lopată.
Nu credea
Nu credea să poată vedea vreodată
cum se lasă pământul în moliciunea stelelor
ca un măr în apă.
Nu simte foame,
nu simte sete,
nici îmbrățișări,
nici singurătate,
nici că e fericit sau nefericit,
simte doar cum se clatină pământul sub el
ca un măr dus de apă.