Cătălin Pavel (n. 1976) este doctor în arheologie și scriitor. Pe lângă contribuțiile sale academice, a publicat mai multe volume de poezie, printre care Adagietto (2016), romanele Aproape a șaptea parte din lume (2010), Nici o clipă Portasar (2015), Trecerea (2016) și Chihlimbar (2017) și volumul de eseuri Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal (2019).
Fotografie din arhiva autorului.
CĂTĂLIN PAVEL
Distanța supra timpul
Își aștepta valiza sperând să nu apară niciodată pe banda rulantă. Atâta timp cât ea nu apărea, nici el nu avea nimic de făcut, și mai ales nu trebuia să înceapă drumul ăla care îi rupea spatele de teamă și de bucurie numai când se gândea la el. Sună din nou, dar nu răspundea nimeni. Nu dormise deloc cu o noapte mai înainte, iar acum cele 15 ore pe care le făcuse deja pe drum păreau un fleac față de ora care mai rămăsese până s-o vadă. În primul avion, stewardesa, o filipineză, își încheia toate mesajele spuse la difuzor cu cuvintele românești „mulțumesc cu plăcere”. Plecaseră cu întârziere și întârzierea asta nu fu miraculos recuperată, așa că pierduse al doilea avion și făcuse 10 kilometri mergând încoace și încolo prin aeroport, așteptând. În Boeingul 747 văzuse primul sfert de oră din cinci filme diferite. Un însoțitor de zbor de la Lufthansa venise la el împingând căruciorul încărcat cu sendvișuri și îl întrebase cât se poate de clar: „vă dau ceva de haleală?” (asta doar i se păruse lui).
Cum să nu-ți amintească toate avioanele de Oiseau blanc? Parcă vedea cartea aia pe care o citise în copilărie. Era o carte apărută prin anii ‘60, cu îndoituri verticale ca o scoarță de copac pe coperta pe care Nungesser și Coli zâmbeau plini de încredere înainte de prima traversare a Atlanticului. Nu arătau deloc ca niște eroi, era ciudat că îl putuse interesa aventura lor în copilărie. Era liniște, se auzea doar mormăitul benzii, toată lumea se uita mohorâtă la valizele care avansau încet și totuși nimeni nu ridica nici una dintre ele. După ce decolase din Paris într-o zi de mai din 1927, Oiseau blanc fusese văzut ultima oară deasupra Irlandei și dispăruse apoi pentru totdeauna. „Ce faci bine”. Primul care traversa Atlanticul avea să fie Lindbergh, două săptămâni mai târziu, zburând de unul singur 6000 de kilometri prin cer în 33 de ore. Alte valize ieșeau una după alta în poziții care mai de care mai dizgrațioase, ca după ce fuseseră înghițite de un monstru care acum le înapoia scârbit, în serii. Deodată văzu și valiza lui și, neavând răbdare s-o aștepte să ajungă la el, se năpusti după ea și împinse pe cineva ca să-și facă loc, scuzându-se sec. Omul, departe de a-l înjura, apucă și el de valiză, dând să-l ajute.
În taxi nu fu suficient să-l lase pe șofer să vorbească, pentru că tipul, un macedonean care nu vorbea franceză, se asigura tot timpul că e urmărit, oprindu-se mereu și cerând confirmări, „what do you say? am I right or am I right?”, stând secunde bune cu capul întors la el pe șoseaua aglomerată, în timp ce el se tot gândea cât timp ar fi înțelept să mai lase să treacă până la următoarea încercare de a suna. Îi deveni însă simpatic când constată că avea atârnat de oglinda retrovizoare un mic model de plastic al unui stativ cu eprubete colorate, pe jumătate pline, cum ar veni, cu diferite soluții chimice. Șoferul îl lămuri cât de absurd era, după părerea lui, să te grăbești. Fiecare kilometru în plus pe oră la viteză venea cu o creștere enormă a șanselor de a pierde controlul volanului, „ce părere aveți? ce ziceți? este?” Trebui și el să spună că e de acord, având apoi impresia că spusese că e de acord să se piardă controlul volanului. Era atât de obosit, încât scoase telefonul ca să caute poza ei, ceea ce nu mai făcuse până atunci pe drum, dar apoi uită ce căuta. Își aminti, în schimb, cum făcea experiențe în copilărie, picurând amoniac în eprubeta cu soluție de sulfat de cupru și observând precipitatul care se forma, precipitat care apoi se dizolva în excesul de amoniac. Se întunecase rapid, n-ar mai fi trebuit să fie trafic, dar legile traficului erau la fel de neștiute ca legile universului. Plăti cu bancnotele pregătite cu mult timp înainte, ieși și așteptă liniștit lângă portbagaj până când celălalt ieși și deschise cu un gest plin de viață portbagajul, scoțându-i valiza cu mare avânt. În loc să intre grăbit înapoi în mașina lui galbenă, șoferul îi întinse mâna și îi dori toate cele bune. În fața casei se trezi că trage aer în piept și ezită. Excesul de trecut ne dizolvă viitorul, se gândi, și exact atunci simți telefonul vibrând. Era un mesaj foarte scurt, în care totuși încăpuse mult reproș: „A adormit.”
Celălalt îl primi cu mare amabilitate, și îi desfăcu imediat o bere, fără însă să-și desfacă una și lui, ar fi fost poate prea mult. Berea aia de pe masă îl făcu totuși să se simtă mai la adăpost atunci când apăru și ea, aranjată și extraordinar de relaxată, făcând imediat o remarcă despre cât de obositoare erau petrecerile copiilor. Își tăie apoi și ea o felie de tort și o mâncă la o altă masă. Pe fața ei, când uită să se mai ascundă, văzu o clipă aerul hăituit pe care i-l știa de când erau amândoi tineri și nepricepuți cu copilul și cu scutecele și cu teama că un lucru monstruos și inexprimabil s-ar putea întâmpla acestui copil al lor. Un aer care o apropia deodată de el, dând la o parte tot ceea ce se întâmplase – pentru că lucrul acela inexprimabil chiar se întâmplase până la urmă, deși era cu totul altceva decât crezuseră ei atunci, adică acel lucru care se întâmplase copilului nu venise de undeva din adâncurile răzbunătoare ale universului, ci chiar de la ei doi, părinții lui, care se despărțiseră. De oboseală aproape că o întrebă „nu-i așa că am dreptate?” Mai târziu, tot celălalt se simți obligat să-i comunice că, din păcate, nu e o idee bună să rămână peste noapte acolo; să nu i-o ia în nume de rău, dacă ar fi fost după el, nu era de bună seamă nici o problemă, dar ea avea cu siguranță să se supere. Omul nu greșea deloc fiind prietenos, asta era de departe cea mai bună soluție – ca fiecare din ei să facă amabil pe prostul, ca să nu vină nici o clipă realmente vorba despre lucruri serioase. Oare ce aflase al doilea soț despre primul soț? Ce să afle? Adevărul. Că-și ținuse odată două cauciucuri de iarnă o lună întreagă sub masa din bucătărie până să le mute, asta și alte chestii incriminante, care spuneau totul despre el. Bineînțeles că avea să se ducă la un hotel mai târziu. Acum nu făcea decât să își ia inima în dinți ca să se ducă în sfârșit s-o trezească. Nu simțea că trebuie să ceară permisiunea nimănui pentru asta și nu simțea nici un fel de milă pentru fetiță sau pentru el. Se uită la ceas și cu un reflex stupid calculă că, oricum, timp de o oră, era încă ziua ei de naștere. Femeia apăru din nou, extrem de preocupată, fără să-i spună să plece, potrivind fără noimă pernele pe canapele. Un nou val de oboseală îl făcu să-și amintească deodată un lucru curios, așa că începu s-o privească zâmbind, ceea ce pe ea o crispă teribil și pentru prima oară în seara aia îl repezi, în limba lor, nu în franceză. El nu se supără deloc și, uitându-se la scările pe care avea să le suie cât de curând spre camera copilului, se trezi că-i spune ce îi venise în minte. Era o vizită pe care o făcuseră cu mulți ani înainte, la ai ei în Ardeal, când maică-sa își vărsase tot năduful pe pernele din ziua de azi, pentru că pe vremuri se făceau perne adevărate, mari, perne moi, dar grele de nu le puteai ridica de jos, chiar așa zisese, cu admirație pentru greutatea acelor perne și solidaritate cu ele. Ea se uită la el o vreme, foarte cercetător, fără să zică însă nimic, căutând poate comentariul cel mai caustic, sau cine știe, căutând poate altceva, el n-avea cum să-și mai dea seama ce.
Începu să suie scările, din ce în ce mai încet pe măsură ce ajungea mai sus, ca să nu facă treptele de lemn să scârțâie. Deschise ușa camerei ei tot așa, foarte încet, dar ușa împinse ceva care fusese lăsat în fața ei, apoi jucăria căzu pe-o parte cu un zgomot înfundat. Se opri în fața patului. În lumina albastră care venea pe fereastră, văzu acolo ceva mic în pijama, care era copilul lui. Fetița dormea istovită ca un om mare, cu chipul nespus de serios. În continuare nu-i trecu prin minte nici că era o crimă s-o trezească, nici că ea s-ar fi putut speria văzându-l și nedându-și seama cine e, după două luni de absență. Amâna momentul doar pentru că nu mai gândea clar, sau poate doar pentru că nu era ușor să ieși din singurătatea ta, dacă apucaseși s-o lași să-și facă prea mult de cap. Sau poate că nu amâna de fapt nimic, pentru că ăsta era momentul, și nu altul. Deodată ochii fetiței se deschiseră larg, iar ea își încrucișă brațele pe piept. „Tata, azi la petrecere eu nu am vrut să mănânc tort.” „De ce, iubita mea?” zise și el, tot în șoaptă. „Pentru că nu era tăiat drept”. „Păi, tortul nu e de lemn, să-l poți tăia foarte drept”. O vedea clipind, gândindu-se. Piciorușele ei subțiri, dezvelite erau ca ale unui bâtlan. Apoi auzi și răspunsul ei: „Tata, ia o pernă și hai să stăm de vorbă!” Patul, pe care îl asamblase cu ani în urmă, pe vremea când încă fuma și era fericit, se încordă când se sui și el. „Despre ce vrei să vorbim?” „Despre o poveste.” El începu să râdă, dar încet, temându-se să nu-l audă cei de jos. „Bine, o să-ți spun o poveste”. „Cu avioane”. Ca din neatenție, ca nu cumva s-o sperie, își băgă mâna în părul ei moale, apoi o retrase repede. „Cu ce anume? Cu avioane?”, îndrugă el. Fetița îl luă deodată în brațe, fără vreun elan dureros, ca și cum nu-l mai văzuse de ieri. „Uite, a fost odată ca niciodată un avion numit Oiseau blanc.” „Acum câți ani?” „Acum o sută de ani.” „Adică acum un secol?” „Da. Oiseau Blanc a plecat din Paris cu destinația New York, ca să câștige un premiu extraordinar, premiul Orteig, pentru primul avion care traversează Oceanul Atlantic.” „Destinația înseamnă că acolo trebuia să ajungă?” „Da. Și în el erau doi eroi: Nungesser și Coli.” „Nungesser și Coli?” „Da.” „Wow”. Fetița îl strânse și mai tare în brațe. „Așa. Și au zburat deasupra Irlandei, iar cineva de-acolo și-a notat undeva că i-a văzut trecând”. „Și eu am un jurnal!” „Și eu aveam un jurnal, iubita mea, când erai tu mică, și mergeam cu tine și cu mama prin nisip, pe plajă. Și avionul lor a zburat peste Ocean și a aterizat în Canada.” Aici i se păru că aude pași pe scări. „Și deci a câștigat premiul?” „Nu… Și știi de ce? Pentru că n-au spus nimănui, nimănui, că au aterizat acolo, și nici nu s-au mai arătat nicăieri de-atunci. Din cauza asta, toată lumea a crezut că s-au prăbușit în ocean. Numai că ei au continuat să trăiască acolo liniștiți, printre eschimoși…” Ușa se deschise atunci larg și cineva aprinse lumina.
Dimineața, în aeroport, află că avionul decola cu o întârziere de două ore. Lucrul îi era absolut indiferent, următoarea escală era de patru ore, timp destul. Era chiar mai bine așa. Drumul era nesfârșit de lung și, ciudat, nici nu presupunea realmente să călătorești zburând, ci doar să traversezi de fapt tot felul de tuneluri, ca un hamster, până la ultimul taxi care avea să te ducă la episodul opt din serialul care nu te interesase niciodată. Răspunse la câteva emailuri administrative încruntându-se, pentru că ecranul era prea luminos. Apoi se așeză la coadă la check-in, sperând că ea va merge cât mai încet cu putință. Era liniște, următoarea coadă era la patru-cinci porți mai încolo. Sau poate că liniștea era doar un efect al faptului că nu mai dormise de 48 de ore. Îl auzi pe tipul de la check-in zicându-i, cu ochii în computer, „știți ce, dați-mi voie să vă fac un upgrade la clasa întâi. Nu vă costă nimic. Suntem încântați că ați ales compania noastră.” Nu apucase să înțeleagă ce se întâmpla, așa că plecă de-acolo fără să-i fi mulțumit. În loc să meargă apoi direct spre controlul de securitate, ieși din aeroport și stătu acolo o vreme uitându-se la mașinile din care bărbați și femei își scoteau bagajele, se îmbrățișau cu șoferul și intrau gârboviți pe ușile care se deschideau automat. Intră în cele din urmă și el înapoi, continuând să piardă vremea atât cât aceasta putea fi pierdută în circumstanțele date. În următorul aeroport își căută noul avion pe tabel, apoi citi toate zborurile, cu destinațiile lor, adică locurile unde trebuiau să ajungă, numele companiei aeriene, numărul porții, dacă check-in-ul era deja deschis, întârzierile. În spatele lui auzi deodată o voce zicând: „Termină! Dacă nu ești cuminte, te înfoliez!”. Se întoarse și văzu o femeie tânără și frumoasă, cu fetița ei, la fel de frumoasă, care se uita în sus la ea, fără o vorbă. Nimic rău nu părea să se fi întâmplat între ele, și totuși copila tocmai fusese amenințată că va fi înfășurată strâns în folie de plastic, ca o valiză. Nu îndrăzni să continue să se uite la ele, așa că plecă de acolo. Nici distanța, nici timpul până acasă nu mai contau. La check-in nu mai era nimeni la coadă când ajunse el. Tânăra de la computer, care nu avea nici 20 de ani, îl privea țintă pe măsură ce se apropia. Își așeză valiza pe bandă și greutatea ei fu afișată în cifre roșii; era aproape goală acum. După ce îi înapoie actele, fata nu se mai abținu și îi zise, „știți că tocmai închideam, dacă mai întârziați un minut pierdeați avionul”. „Vă mulțumesc!”, răspunse el, de data asta. La controlul de securitate era balamuc; poate din cauza asta, sticla lui cu apă de jumătate de litru din rucsac trecu nedetectată. Afară, pe pistă, câțiva oameni își făceau treaba, fiecare altceva. Se vedea cât de frig era după fețele lor roșii și după hainele groase pe care le ghiceai pe sub costumele reflectorizante. O vreme îi privi cât putu de atent, făcând un nou efort să se adune. Unul din ei, lucru foarte curios, păru să-i prindă privirea și îi făcu un mic semn de salut prietenesc. Oare i se păruse? Chiar îl putuse vedea de la distanță, prin geamul în care bătea lumina? Schiță și el un semn de răspuns. După ce trecu și de pașapoarte unde era o coadă nesfârșită, se opri o clipă să-și descurce căștile. Când ajunse la poarta de îmbarcare, nu mai erau decât doi-trei oameni cărora aceeași tânără de mai înainte le scana grăbită boarding pass-urile. Chiar atunci sună telefonul. Când văzu numărul, așteptă o clipă, pregătindu-se de impact, și abia apoi răspunse. Era însă fetița. „Tata!”, auzi vocea ei plină de veselie. Oare era cumva posibil ca un copil să se prefacă vesel, doar ca să te facă să te simți mai bine? „Ce faci, iubita mea?” zise și el, cât de vesel putu. „Am furat telefonul de la mama ca să te sun!” „Foarte bine… Dar, în general, s-o asculți pe mama.”, adăugă el, repede. „Tata! când o să trăim și noi liniștiți, printre eschimoși?” Își trecu telefonul la urechea cealaltă în timp ce căuta un răspuns simplu, banal, dar auzi niște zgomote și apoi fetița șopti deodată că nu mai poate să vorbească și o auzi chițăind fericită, ca și cum făcuse o poznă, înainte să închidă. Tipa de la poartă îl privea țintă, dar el nu începu încă să se apropie, ci duse sticla de apă la gură și bău până nu mai rămase nimic în ea.
Become a Patron!