Dóra Mărcuțiu-Rácz (n. 1996, Oradea) este scriitoare și traducătoare. Absolventă de Litere (maghiară-engleză) la Universitatea „Babeș-Bolyai”, este redactor al revistei literare clujene „Helikon” și traduce texte din română și engleză. În 2020 a publicat volumul de poezie Már minden nő hazament (Toate femeile au plecat deja acasă). Trăiește în Cluj-Napoca.
Foto: Zágon Szentes
DÓRA MĂRCUȚIU-RÁCZ
recompensă
ai mers vreodată cu taxiul
astfel încât să cobori înainte
de destinație
doar pentru că nu ai îndrăznit
să aștepți să ajungi la capăt?
când mergi pe jos acasă,
nu ți-e teamă decât de vecini,
de câinii vagabonzi nu ai de ce:
știi ce vor
și nu vei avea nopți nedormite
dacă îi ademenești la tine,
dacă le dai o bucată din sendvișul
pe care-l cari cu tine de trei zile;
dacă le dai o bucată din carnea ta.
îi scrii colegei de apartament
pe ce traseu ai pornit spre casă,
citești articole despre psihologie
și autoapărare,
chiar dacă ai sendviș la tine,
nu îndrăznești să-l scoți,
să nu cumva să-ți vadă interiorul genții,
laptopul,
portmoneul,
șervețelele de hârtie –
din asta ți-ai da și tu seama care e acea fată
care a doua zi nu cere ajutor.
îi scrii colegei de apartament
numărul, culoarea și modelul mașinii,
chemi taxi și lași bacșiș,
dacă nu te atinge
nu spune că ești drăguță
și nu insistă
să te ducă acasă la juma de preț.
dacă o să te muște odată un câine vagabond,
altfel o să te uiți și la al tău.
îi șutezi mingea peste gard,
nu îi dai recompensă
pentru că nu a sărit pe tine.
îl plimbi precaută,
dacă vecinii declară
cât e de drăgălaș
mulțumești stingherită,
nu se lasă mângâiat,
e câine de la adăpost,
a avut o viață agitată.
îți iei geanta în brațe,
laptop,
portmoneu,
șervețele de hârtie folosite,
sendvișuri putrezind de săptămâni de zile.
să mai îndrăznească cineva
încă o dată
nepoftit
să umble în geanta ta.
nu cunosc
nu cunosc – atât a spus,
apoi a căzut iar în comă.
au instituit carantină în spital,
mama nu mai putea să o viziteze:
poate că asta a fost ultima noastră conversație.
nici ea nu știa românește, asistentele
râdeau mereu cu poftă de ea:
nu mai duceți pe mine la spital.
aici, la pensiune place mai mult la mine.
se spune că am vizitat-o și eu la pensiune,
și i-am povestit despre lucruri atât de frumoase,
că poate-i mai bine că nu am vizitat-o
până la urmă.
în casa noastră sunt șase crucifixuri,
trei biblii, o icoană și
o apă sfințită la sticlă.
ea se ruga deja de cel puțin
jumătate de an pentru moarte – odată m-a rugat
să vorbesc și eu în interesul ei:
atunci l-am rugat prima oară pe dumnezeu să
omoare cât mai repede pe cineva.
n-o cunosc, astfel șușotesc pe la spatele meu
rudele la mormânt: am crescut mult
de la ultima înmormântare.
apoi schimbă priviri îngrozite
când nașa mea are un atac de
panică și e condusă afară din cimitir.
dumnezeu trebuie s-o fi iubit mult,
se gândesc ele probabil, apoi strâng în tăcere
la piept cozonacul, de parcă
ar fi fost într-adevăr copt de bunica mea.
la câteva luni după înmormântare
încă o mai recunosc în fiecare bătrân:
tocmai vinde flori pe strada horia,
apoi mărgele în piața din mărăști,
apoi plânge încetișor în fața facultății de medicină,
pentru că banii de pensie nu-i ajung de medicamente.
diminețile obișnuiește să cerșească
prin brutării, dar personalul o dă întotdeauna
afară, pentru că îi deranjează pe cumpărători;
în autobuz se holbează mereu la mine,
până când îi las locul,
dacă aș ști cât de tare o doare piciorul
și că toți medicii buni
au plecat în străinătate
atunci nici n-am avea
despre ce să vorbim.
ea e cea care mă întreabă pe promenadă
cât e ceasul, ea e bunica colegei
mele de cameră, care ne-a făcut
rigó jancsi, ea e măicuța care
îmi zâmbește în fața bisericii,
cu toate că eu nu merg la biserică,
ea e casiera de la magazinul mixt
care introduce prea încet prețul în aparat,
ea e cea care mă întreabă în sehaș
ce poartă fetele din ziua de azi,
ea este bătrâna care mă îmbrățișează
plângând, când îi dau bani de prânz;
care n-a mai făcut baie de săptămâni, dar mirosul ei
e în continuare mai plăcut decât clorul din spital,
care îmi șoptește la ureche dumnezeu
să te binecuvânteze – și poate că dumnezeu o va
și asculta, cu toate că
în casa ei cu siguranță nu sunt șase crucifixuri
și poate că nu are nici apă sfințită la sticlă.
mi-l închipui pe dumnezeu, că odată
chiar o să mă binecuvânteze, iar eu
voi sta înaintea lui ca o stafidă
palidă, cu șpaga ascunsă la spate,
pe care aparținătorii
au dat-o pe sub mână asistentelor mele;
cu medicii care mi-au promis
o bătrânețe frumoasă, doar să-mi iau
regulat medicația;
cu rugăciunile în care implorau
pentru moartea mea; cu rudele
care au șoptit la înmormântarea mea
cât de mult m-a iubit dumnezeu;
și atunci când voi sta înaintea lui
ca să mă binecuvânteze cândva, într-adevăr,
voi spune doar: nu cunosc –
iar dumnezeu va clătina din cap,
iar dacă are barbă, o va clătina și pe ea,
și mă va împinge înapoi în comă,
unde nu există focuri de nestins,
unde doar mama plânge și
căruciorul scârțâie, unde până și
îngerii căzuți au dreptul la
certificat medical.
când am vrut să vând
și ia spune,
dacă tot stăm de vorbă:
selfieurile astea frumoase, pe ele
le-ai făcut cu telefonul?
olx.ro, nu are poză, doar prenume.
îl cheamă bogdi.
mama mi-a spus
să nu țin nimic degeaba,
nici electronice, nici alte lucruri.
nu l-am furat, am și cutia –
bogdi se comportă de parcă
s-ar pricepe mai bine,
e cârcotaș, băgăreț.
de ce-l vând, dacă funcționează?
probabil că s-a udat, l-am desfăcut
i-am zăpăcit sistemul,
l-am forjat ca lumea.
negociez doar puțin,
folosesc telefonul de doi ani.
tata e de părere că n-ar trebui
să te tocmești prea ieftin.
stabilim când să ne întâlnim.
în realitate, bogdi e gergő,
mă conduce între blocuri concrescute,
nu lui îi trebuie telefonul,
îmi arată unde-l găsesc pe isti.
să am grijă de mine, spune,
mai vorbim, spune,
apoi se întoarce într-unul dintre blocuri,
cu toate că știe foarte bine că
nu mai am telefoane de vânzare.
tu ești isti, îl întreb pe primul
bărbat care îmi iese în cale,
la care un altul ridică privirea din spatele
capotei, iar un al treilea iese
de sub dacie. cel mai soios e isti,
dăm mâna ca oamenii de afaceri,
îi arăt telefonul,
isti își șterge mâinile de pantaloni.
îl pun în funcțiune de față cu ei,
nu are parolă.
e ușor de mânuit, întreabă isti,
fata sau telefonul,
îl contrează celălalt,
râdem cu toții, în afară de mine –
nu dau explicații
de ce vând telefonul,
iar isti nu negociază,
plătește din prima.
i l-aș lăsa și pentru mai puțin.
și, doar ca să știe,
vând un telefon, nu altceva,
îi șoptesc, în timp ce
isti și ceilalți mă măsoară,
iar eu încerc să găsesc ieșirea
dintre blocuri
vreo
scuză bună de ce tremur
când tocmai am câștigat o sută treizeci de lei
de pe urma vechiului meu telefon.
traducere de Andrei Dósa
Andrei Dósa (n. 1985) a publicat volumele de poezie: Când va veni ceea ce este desăvârșit (2011), American Experience (2013), Nada (2015), adevăratul băiat de aur (2017), Expectativa luminoasă (2020) și două romane. A transpus în română mai multe cărți, printre care volume ale unor importanți poeți maghiari recenți (Borbély Szilárd, Kemény István) și o antologie a tinerilor poeți maghiari din Transilvania.
.
Revista „Poesis internațional” poate fi comandată de pe site-ul Casei de Editură Max Blecher.
Abonamente și donații:
PayPal:
Patreon: