VERONICA-ALINA CONSTĂNCEANU
Apropierea, Marin Mălaicu-Hondrari, Editura Cartea Românească, 2010
Cum se face că poezia altora îți face bine, iar propria poezie te distruge, te roade pe dinafară şi pe dinăuntru? Întrebarea asta fundamentală, apărută ca un strigăt în Cartea tuturor intențiilor, pare a fi centrul literaturii lui Marin Mălaicu-Hondrari, pentru că cele trei cărți pe care le-a publicat până acum nu pot scăpa de pe orbita acestui chin care e scrisul. Dacă ar fi făcut parte din altă generație, s-ar fi putut vorbi şi în cazul lui de texistență (concept inventat de Mircea Cărtărescu), adică de acel ceva în care textul şi realul se contopesc, se afirmă şi se neagă alternativ. Dar pentru că face parte din altă generație, Marin Mălaicu-Hondrari reuşeşte să-l contrazică pe acelaşi Cărtărescu, să-i spulbere de fapt o spaimă: „Mă tem că de-acum încolo nimeni nu va mai locui în cărți, aşa cum au făcut-o generația mea şi cele precedente. Şi că utopia lecturii va rămâne undeva, pe o colină îndepărtată, ca un mare labirint ruinat”, zicea el acum aproape un deceniu. Din fericire nu e aşa, literatura fiind în continuare esențială măcar pentru câțiva. „Un om stă în bibliotecă/ cu gândul să-şi ia viața/ cărțile sunt mute/ autorii au ațipit/ desigur nemuritor nu înseamnă atotputernic/ e seară/ fumul țigării somnolează în lente volute/ mâine dimineață femeia va şterge praful”. Cu acest mic poem (ultimul, din volumul de debut, Zborul femeii deasupra bărbatului) nu se sfârşeşte o lume, ci abia începe. Pentru că, am putea spune, ochiul ce se-nchide afară se deschide înăuntru.
Apropierea este cea de a treia carte publicată de scriitorul bistrițean. Dacă brusc azi cineva şi-ar dori să devină Don Quijote, nu ar căuta o armură, ci cred că şi-ar face un mic bagaj, ar arunca acolo şi câteva cărți şi ar pleca în Spania. Nu ar vrea să salveze onoarea țării sau a vreunei domnițe, nu ar vrea să retrăiască aventurile unor cavaleri, ci ar vrea să-i poată citi în original pe Borges, Márquez şi Cortázar. Ajuns în Córdoba, ar avea asupra lui doar un bilețel pe care ar scrie brusco trabajo şi ar şti doar să ridice mâna în timp ce rosteşte singurul cuvânt pe care cei din jur l-ar putea înțelege: Hola! Aventurile prin care trece, întrerupte de scurte reveniri acasă, alcătuiesc o poveste plină de neprevăzut, care se citeşte uşor şi cu plăcere, dar uneori rezolvările epice sunt facile. Sau, cine ştie, poate aşa derizoriul unei lumi în care poeții sunt obligați să se descurce e mult mai bine subliniat. Aş fi preferat ca poveştile zdrențuite spuse de diversele voci să nu se îmbine aşa bine, să rămână ceva nespus. Finalul e unul dublu, fiind folosită tehnica manuscrisului găsit(trimis ar fi mai corect spus). Din păcate nu e suficient de bine punctat, după au remarcat şi alți comentatori ai romanului. Dar centrul de greutate al cărții nu e dat de această poveste spaniolă, ci de de acele pagini coagulate în jurul ideii de literatură, pagini care vorbesc despre ce înseamnă să fii cu adevărat scriitor, ce înseamnă să scrii fără a fi distras.
Arhitectura romanului nu e deloc una simplă, nu mai puțin de şase voci vin şi depun mărturie despre cele trăite şi întâmplate, iar cele două poveşti principale (care cu siguranță ar fi putut funcționa şi independent) se îmbină foarte bine şi pentru că personajul central migrează dintr-una în alta, contopindu-le într-un fel. Avem pe de o parte istoria grupului de la Bistrița, povestea unor prieteni care trăiesc cu adevărat doar pentru literatură, şi pe de altă parte un roman de dragoste, povestea lui Adrian Petru Constantin care „bântuie prin Europa pe urmele unei femei căsătorite”. Prima poate fi şi un fel de replică (poetică) dată Celebrului animal, al lui Cătălin Lazurca. A doua poveste e una în care epicul îşi cere şi îşi dobândeşte toate drepturile, deşi literatura continuă să domine existența aproape a fiecărui personaj, şi, aşa cum s-a observat deja, să fie importantă chiar şi pentru unii certați cu legea, iar Adrian o va cunoaşte pe Vanessa tocmai pentru că „nu poți priva pe cineva de două cărți”. Paginile ce cuprind povestea bistrițenilor, acei câini romantici autohtoni, sunt pline de frumusețe, tensiune şi vrajă, pentru că e o poveste despre poezie, despre scrisul care salvează, dar şi despre prietenie. O vreme, la începuturile lor literare, i-a însoțit un profesor de literatură împătimit de poezie şi alcool, mentorul lor nenumit. Alături de ei stă mereu Lidia, „la madre de la poesia”, care conduce o maşină năzdrăvană, care ajunge oricând exact acolo unde e nevoie, o maşină care e ea însăşi un fel de carte, pe caroserie fiind scrise versuri esențiale pentru fiecare dintre ei, versuri ale unor poeți foarte diferiți, de la Gellu Naum până la Aurel Dumitraşcu sau Virgil Mazilescu. Ajunşi într-un moment de cumpănă, Adrian şi The Great aleg să plece în lume, pentru a se regăsi, pentru a se reinventa ca scriitori. Doar Dan Parfene pare a renunța la scris, parcă nu ar fi crezut destul de mult în destinul lor: „Am zis nu şi nu a rămas. Iar acel nu însemna exact ce se temeau ei că va însemna: negarea literaturii, renunțarea la poezie. Odată cu acel nu, s-au dus dracului toate poemele mele fără titlu, toate cărțile citite până atunci (şi de atunci încoace)”. Fiecare dă glas la un moment dat unui gând care îl defineşte. „Repetați după mine: doamnă, poezia omoară”, spune Lidia. „Poezia se termină, despre asta e vorba. Dacă nu-ți drămuieşti rezervele, mai devreme sau mai târziu o pățeşti”, e spaima lui Dan Parfene. „În seara aceea i-am trimis un mesaj lui The Great: trezeşte-te, poezia e în derivă”, mărturiseşte Adrian.
Cu Apropierea Marin Mălaicu-Hondrari mai face un pas către epic. Dar poartă cu el şi cărțile anterioare, toate având o structură duală. Trimiterile implicite sunt nenumărate, dar unele sunt chiar explicite, Dan Parfene îl identifică în persoana lui Adrian pe autorul Străinei, acel poem în care „singurătatea țipă ca din gură de şarpe”. Iar anumite poeme din Zborul femeii pe deasupra bărbatului ar fi putut fi incluse şi în Apropierea. Oare nu şi despre Maria ar putea fi acest fragment: „Jazzul corespundea nevoii ei nemărturisite de evaziune. De/ nenumărate ori se lăsase legănată de melodii exotice, bizare, ce-i sugerau/ mereu că-i gata să dobândească lumea pe care-o evocau. Îmbătată de/ presimțiri, bântuia prin casa ei nesfârşită, se privea în oglinzile risipite/ peste tot, ştergea de pe câte una o inscripție de prost gust prin care/ vreunul dintre amicii ei încercase să nu fie uitat, ieşea pe balcon dar/ ceea ce vedea o irita profund şi atunci se retrăgea iar în dormitor,/ asculta muzică. (Despre felurite închipuiri ale aceleiaşi femei)”.
Zborul femeii deasupra bărbatului e o carte de poezie în care găsim şi poeme în proză, Cartea tuturor intențiilor e imposibil de clasificat, iar Apropierea e până la urmă mai ales un roman despre poezie. Scriind cartea asta Marin Mălaicu-Hondari respectă o regulă pe care şi-a impus-o încă de la debut: „nici o fărâmă de insensibilitate/ căci am preamărit ataşamentul față de închipuiri”. („Der Steppenwolf”)