AURA MARU
apasă, sorin despoT, Cartea Românească, 2010
Cu un titlu mai mult decât deschis, sugerând realitatea tehnicizată din care se desprinde, şi cu un motto (din Mariana Marin) care anunță, aparent, un discurs al unei identități obturate tocmai de această realitate, “apasă”, debutul în poezie al lui Sorin DespoT, apărut recent la Cartea Românească în urma câștigării Concursului de manuscrise al Uniunii Scriitorilor, 2009, ar putea trece drept un foarte bun manual (poetic) al prezentului şi atât. Asta dacă în spatele măştii de cozeur nu s-ar ascunde oratorul, iar în spatele rețelelor, butoanelor, instalațiilor (avangardiste) etc. — un (hiper)sensibil, un fel de (ultim) guru al sentimentelor şi al autenticității şi, în fine, o victimă a evenimentelor, un damnat retrăgându-se acum în postură de regizor distant, obiectiv.
Odată parcurse extremele (de la notele voit patetice din caramele la descompunerea imaginii până la „fotoni”, în deoarece), echilibrul e căutat în zona limitei fragile dintre; mai mult decât o schimbare a imaginilor, avem în față o schimbare de optică, de instrumente. Sistemul de referință nu mai e individul (cuTărescu e o sumă de elemente în angrenaj, şi nu o entitate conturată precis), ci obiectul / obiectele şi rețeaua indescifrabilă pe care o compun acestea. Identitatea e o prelungire a obiectelor şi viceversa: „țigara din mîna mea dreaptă/ este chiar mîna mea dreaptă” (cuTărescu), a te raporta la celălalt e a te raporta (şi) la „obiectele ce au/ legătură” cu acesta (vreau). Obiectele sunt puternice, iar retragerea “în spatele” lor, recompunerea evenimentelor din elemente disparate, echivalează cu dezintegrarea şi refacerea codurilor (sociale şi culturale), ultimele fiind, în fond, doar o emanație a obiectelor: „ceasul şi banii” sunt „instrumente de trepanație” (jah bless); „mozaicul împuțit prinde viață şi muşcă” (poemul cornet de semințe); „portofelul […] se preface în şoapte” (cineva toarnă acuarele în țevi). Discursul urii e proiectat adesea nu spre, ci dinspre obiect, ca în sastisit, unde antromorfizarea obiectului e, de fapt, exorcizarea acestuia. În relativ puținele secvențe pur autobiografice (pentru că domeniul privat e doar un pretext şi, volens-nolens, discursul derapează spre generalitate), orice obiect ascunde o fobie sau o traumă, e prilej pentru ură şi, la limită, declanşează violența verbală: “plafoniera mea căcănie deasupra / patului meu căcăniu din camera mea de căcat” (aş bea). Mai unitare sunt poemele-“măşti”, nişte biografii rezumabile, epuizabile în câteva versuri (roşu (m-a chemat într-un colț şi mi-a spus:) ), portavoce care surprind exact adevărul poveştilor dramatice, dar care — tocmai prin asta — le bagatelizează.
Există foarte pregnant în apasă imaginea (şi nostalgia?) unei lumi paradiziace, o lume a panglicilor colorate (roz, verde) şi a jucăriilor de pluş, a ciocolatei şi a limonadei care curge din „cişmelele de/ pe strada verona” (poem cu noi pe verona), lume ondulatorie, „caldă”, a „ritmului blând” (subl. mea – aproape un lexem), naivă. Acestei lumi autentice (pierdută, simțită atavic) i se opune lumea intruzivă a obiectelor, abrutizată, transformată într-o “masă amorfă de carne” şi păr, ascunsă de suprafața de carton / lucioasă, lume a ritmului de “marş”, repetitivă, spasmodică (imperativul “consumați consumați consumați”, din poemul omonim). Tradusă în discurs, aceasta generează mania analitismului şi a metonimiilor, o constantă a volumului, poemele fiind, de obicei, structurate pe paralelisme şi construcții schizoidal – repetitive: „iume se aşeza pe marginea canapelei / cu paiul roşu între dinți o vie / dovadă a preocupărilor stranii / din spatele uşilor/ […] iume cade pe gînduri o vreme / între coapsele ei strînge un / ghem pufos şi andrele // dovadă a preocupărilor stranii / din spatele uşilor îmi era uşor // frică” (o adolescență de geamuri şi uşi).
Mai degrabă „décollage” în spiritul Nouveau Réalisme, cu ruperea obiectelor din constelație / context (şi, eventual, trasarea altuia), decât simple colaje, poemele reconstituie experiențe personale („diagnostice”), imagini complexe ori chiar spații străine (chit că în acest caz există riscul căderii în stereotipii şi / sau viziuni distorsionate cauzate tocmai de distanță, ca în să răstignim marmota!: „aş merge la Moscova să fac o baie de păr blond / m-aş întinde între bisericile înghețate / pe spate m-aş întinde între bisericile / ca nişte înghețate de fistic la cornet” ş.a.m.d.). Aşa cum orice „amănunt cît de mic” poate declanşa „panica” (pe podea), analiza unor situații complexe, iar uneori – a unui simplu gest, pare un program care se derulează necontrolat / o serie de reacții în lanț. Odată declanşat mecanismul (finalul din deoarece e ilustrativ), poemul ia forma unor notații ale senzațiilor, cu precizie electronică şi, întotdeauna, sinestezic: “toate mişcările descompuse pînă la intenție / mai departe pînă la primul impuls din / terminații nervoase pe umeri în sus mii / de reacții la suprafața pielii mai departe […] un moment de linişte adevărată cu / verde şi portocaliu între spasme de ocru şi gri” (spoT). Dezintegrarea (un fals fragmentarism) ajunge până la „intenție”, până la „impuls” şi „terminații nervoase”, „fotoni” etc. Totuşi, “universul complet de senzații” (gândeşti cu trupul) nu e aproape niciodată atins (finalul e suspendat în majoritatea cazurilor), senzația e că textele de această factură (o poezie fără verb, extrem de concentrată) sunt doar momente care prefațează, realizează trecerea spre poemele despre care se poate afirma că alcătuiesc însăşi grila de lectură a volumului (cum sunt poemul cornet de semințe, micul baudrillard şi tămâia fumul şi iarba).
Miza, aşadar, nu e contextul, ci partea, „membrele bucățile / desprinse de context” (hohote). Ideile, fie şi apoftegmatice, sunt rostite cu senzația că sunt simple idei; chiar şi atunci când se recurge la jocuri stilistice, tonul familiar nu dispare; notațiile surprind adesea prin eclectismul lor (de la „un revelion cu lemne în sobă / o chitară şi pene o poveste pe cinste” la „în aceste pagini / ar încăpea şi bob şi pascal” – aer). Mizele sunt voit minimalizate, iar efectul, în majoritatea textelor, e cu atât mai puternic pentru receptor; „apasă” propune, fără îndoială, o foarte bună rețetă a mascării mizelor mari în spatele mizelor mici. Un volum cu față avangardistă, dar cu revers meşteşugit; dezintegrând evenimentele cu instrumentele precise ale prezentului, dar păstrând, fie şi atavic, sensibilitatea şi nostalgia autenticității.