| 13 august 2016 |
Judith Mészáros (n. 1961) este una dintre cele mai enigmatice prezențe din poezia românească, reușind, dincolo de extraordinarul precipitat care este volumul său de debut de acum 23 de ani, o performanță rară – să se țină decis în afara oricăror jocuri, complicități și faime trecătoare tipice atât de des mediilor literare și artistice.
Absolventă, la mijlocul anilor ‘80, a Facultății de Matematică-Informatică din cadrul Universității „Babeș-Bolyai”, Judith Mészáros debutează după căderea comunismului cu o carte excepțională, unul dintre cele mai bune volume de poezie ale ultimului sfert de secol, Îngeriada (1993). În această carte, J.M. reușește un aliaj cu totul special între un discurs forte (s-a spus, inexact, ca mai mereu când e pusă această etichetă, „neoexpresionist”), prin care mitraliază un imagism puternic, cu numeroase momente de neuitat (amintind uneori de verva și de fluxul torențial al Sylviei Plath), cu o poetică a beatitudinii și a reveriilor onirice, nelipsită de tentația spre biografismul dens și lipsit de compromisuri al lui Anne Sexton.
Comparată, nu fără temei, cu Emily Dickinson (deși o Emily Dickinson care se lasă aparent în voia dicteului automat), aducând poate, uneori (pentru componenta etică atât de pregnantă, pe care o simți prezentă în fiecare rând pe care îl scrie) cu Mariana Marin, Mészáros propune o carte uluitoare, a cărei a treia parte poartă următoarea dedicație: prietenilor mei asasinați în decembrie, ai căror ucigași încă n-au fost pedepsiți, și care a produs un șoc de receptare. Critica de la noi e încă datoare să descopere acest volum, precum și pe cel apărut un an mai târziu, mai domolit, dar și mai experimental, mai puțin ingenuu, dar punând, în definitiv, problema esențială a umanității noastre sufocate de sisteme, de Istorie și Societate în ipostazele lor zdrobitoare față de individ: We all live in a yellow submarine (1994).
Nevrotică, directă și autentică așa cum nu au fost decât trei sau patru poete în toată istoria poeziei românești, Judith Mészáros este admirabil de puțin cunoscută, iar faptul că nimeni nu mai știe nimic despre ființa în carne și oase care a scris acum mai bine de douăzeci de ani două cărți exemplare de poezie este în deplin acord cu mărturia à bout de souffle pe care o lasă Îngeriada și We all live in a yellow submarine – acuitatea, nervul, senzația de preaplin și de cumplită rezistență la tot ceea ce oxidează și ucide adevărul din ființa umană.
Că nimeni nu poate spune măcar dacă J. Mészáros mai trăiește sau nu reprezintă, poate, un semn al adevărului tragic pe care-l conțin volumele sale, ce numără, la un loc, nu mai mult de 150 de pagini. Sau de vină este, poate, un accident biografic, cauzat, dacă e să ne luăm după unii, de recluziunea sa într-o mănăstire sau într-un azil. Oricum ar fi, această poetă merită cunoscută, și va fi, cu timpul, de către aceia care se îndreaptă dintr-un impuls firesc, nefalsificat de topuri, istorii și isterii literare, către comorile mult timp tăinuite.
Claudiu Komartin
JUDITH MÉSZÁROS
sandu și nino în vis
(fragmente)
această casă proscrisă
în care ultima oară ți-ai pierdut banii
(reproșul tău tăcut, glasul răsucit în jurul perdelelor groase)
și eu neîndrăznind să înțeleg măcar
lovit de-o tandră amnezie în timp ce-mi ghiceai
zațul răsturnat din ceașca arabă, harta visului nostru de-a fi
cărțile răvășite, palidul puls
între cearceafuri, trupuri, cuvinte
psihanalizând o iubire defunctă
hoitul ei putred aproape puțind
(greața mea matinală, în lavabou, gândindu-mă la Freud
thanatos și eros) și totuși
atât de plăcut, atât de plăcut lângă sticla cu vin
cum ai desprinde ușor un bandaj de pe rana
care, încă sângerând, nu doare
mică floare roză, viermușel behăind remușcări
zadarnice glasuri
(liniștită curgi până îmi termin eu cântul)
nu mai doare
nu mai doare nimic
nicăieri urmele mâinilor tale
ploaia și vântul le-au spălat, le-au uscat
ferestrele tremură când trece tramvaiul
prin colțuri păianjenii își sorb lichidul alb din pântec
șoarecii-și rod propriii dinți lucitori
bipezii își beau propria umbră din mers – ha!
cine să-și aducă aminte de tine?
scările șubrede scârțâie sub atingerea vântului
covoare dospite, bijuterii desperecheate, porțelan mucezit
ah, casa asta, în care morții se plimbă în voie
până și ziua! n-au pic de respect
(vocea ei veștedă, în timp ce-și soarbe ceaiul)
aerul galben, stătut
miros de febre, miros de urini
râsul meu – ah, râsul tău, nino! – trandafir înflorit
petale cărnoase, moi, câte-un ciot carnivor
(ăștia își plimbă amintirile legate cu lanțuri de aur
cum ai plimba un puddel
și nici nu se gândesc că noi, totuși, trăim)
ești sigură? chicotește bunicul
din podul lui împietrit
taci
tu să taci, mozes
unicul gest eroic al vieții tale
și n-ai reușit să-l duci pân’ la capăt
(ha! întotdeauna mai ușor să-ți cumperi decât să vinzi
istoria
ca acele basme orientale
ca orice lucru citit și trăit doar în gând
nu credeam să prindă brusc viață
nu credeam să latre să muște
din carnea mea fragedă, atât de reală
o, acest smochin țâșnitor!)
nu încerca să-nțelegi
când înțelegi întotdeauna te doare
(tata și mama
sfaturile lor răcoroase și inutile ca pelamarul
incapabil să-ți spele toată mizeria depusă pe dinți
de-atâtea ș-atâtea civilizații deșănțate)
nu încerca să-nțelegi, nino
(acest ultim vlăstar al timpului ofilit)
în halatele lor peticite, cu papuci desfundați
tata și mama joacă de secole remi
pe tăieturi de ziar, alături foarfeca grea
de grădină, lipiciul extra
poți lipi orice vitralii frunze mărăcini
oricând poți inventa totul da capo
(până și ticăitul bolnav al inimii tatălui meu?
dar arborele nepieritor al iubirii
strălucește calm, lângă fereastră
frisch weht der Wind der Haimat zu
mein Irisch Kind
wo weilest du? – Caruso
vocea lui, tot mai hârșâită
timpul nostru tot mai uzat)
dar ei ne-au inventat istoria
și nu ne-au întrebat niciodată
(frere jacques, frere jacques
nici o umilință, nici un lătrat
n-au reușit să m-atingă
poate c-am fost mereu doar o ceață
ușor colorată)
mama, pieptănându-mă de trei ori pe zi, în genunchi
cărămizile roșii din curte părând ceva deja vu
demult, într-o altă viață
sângele meu se putea amesteca cu praful, cu frunza
fără să țâșnească din vene afară
frere, mon frere
pianul la care cântai, clapele albe și negre
ca o prelungire firească
papionul negru, plastronul alb
până și dinții tăi albi-negri, alb-negri
mâna mea închipuind un saxofon de carne
edelweiss, edelweiss
(ar fi ajuns cel mai bun pianist
cum am fost pe vremuri și eu, ar fi…)
ah, ah qui pleure dans la pluis, qui joue
charlie, ucigătoarea lui blândețe
cu care ne privea de pe o copertă. lucioasă
(tata: Dumnezeule, puteam să știu
mai bine îmi tăiam o mână, un nas
veșnica voastră incurabilă melancolie
aceste sinucideri în lanț
mama: pentru că noi n-am acceptat nici un compromis
nu, rușinea nebuniei voastre)
da, nebunia
toată istoria ei înviată
zece mii de prepuțuri aduse în dar
unui rege bolnav, depravat
un tânăr, un copil îmbătrânit de profeții
harpha în mâinile lui alunga melancolul
nu nebunia
praștia lui ucidea pericolul clar
nu cel ascuns, care-l făcea să-și renege și fiii
(mon frere, plânsul tău destrămat)
ha! Iată istoria în toată perversitatea ei sfântă
femeia aproapelui dorită, luată
legile sfinte aruncate ca semințele în mijlocul orătăniilor
o, nu pentru a fi respectate, nu
doar pentru a provoca remușcare și chin
speranță și teamă
(sârma ghimpată, ultimul model)
veșnicul balans, veșnica nebunie
mădularul sfânt țâșnind prea plin de pofte
în timp ce unghia sapă în palmă până la os
și puțina înțelepciune, grăuntul de sare
(un abces al lucidității, desigur)
ca să accepți compromisul, rușinea
(o, nici o umilință nu m-a atins)
nu, foarte puține vene tăiate
nu trupul, sufletul, sufletul
de mii și mii de ori tăiat
aruncat peste bord în apele mărilor roșii, alungat în deșert
fiu rătăcitor al acestor vremi rătăcite pirat
spaimă și foc, spaimă și foc, spaimă și…
………………………………………………………………………………….
numai
zgomotul pașilor mei pe covor
tablouri fără ramă, rezemate de pereți coșcoviți
miri și mirese, porturi, fluturi morți
dinții gardului clănțăne sub atingerea miresmei de liliac
cum ai desprinde, ușor, un bandaj
(Dumnezeule, mai bine-mi tăiam o mână)
cioburi, cioburi, adeziv-extra
să imaginez pentru tine un free-jazz al tuturor simțurilor
ca să-l găsești până când te vei trezi
(până târziu, în pat, mă jucam de-a teatru
cu mănușile roase, pantofii scâlciați
știam să râd în o mie de feluri)
lipește-ți, nino, încheietura mâinii la ureche
auzi marea? val după val
mi-am îmblânzit sângele, dansează ca o cobră
auzi?
(ucigătoarea blândețe cu care el ne privea)
eu nu am nici o vină, eu nu am nici un merit
această statuie buboasă, de ce ați trezit-o
de ce ați așezat-o între pernele mele
atât de sticloasă când o sărut, atât de
(pentru că, vezi, el iubea mai ales ceea ce doare)
zgomotul pașilor mei
tu, nino, nu trebuie niciodată să te gândești la asta
arunci o piatră și e doar șotron
perucile, pipele, ofilitele decorații și praful
(simți în foșnetul filelor toți acei fluturi uciși
răcoroasele lor elitre, nino?)
nu mai pot nici măcar să citesc
lipicioase cuvinte, idei învârtindu-se în jurul capului meu
ca niște muște în jurul lumânării cu lampa filată – ha!
(câinele moale și cald săpând în grădină)
vocile lor
nu-i glasul meu aici, nu mă crede
other voices, other rooms, before
(Dumnezeu locuia în pieptul meu)
Iar acum vin spre noi toate acele măști întunecate
vechile rânjete
noi nu le-am văzut niciodată, noi nu am știut
dar toată povestea asta nu ne privește pe noi
auzi, nino, nu ne privește!
hihi, ce bine că știu să râd, sandu
ca să mă eliberez de copilăreasca-ți povară
ca să uit
(un spirit secătuit în sfânta luna-a lui martie)
zi de zi fac exerciții de suferință
atâtea alte cuvinte aș putea să vă spun
trase la întâmplare din clasoarele copilăriei
(batista însângerată a scamatorului)
dar mă răniți căutând o logică strâmtă, exactă
(un abces al lucidității, desigur)
eu nu sunt un croitor de inimi
chiar dacă în fiece deget mi-am împlântat câte-un ac
mă lipesc cu toată pielea de sticla ușii:
acolo sus, în podul tău, mozes
ca un pește cețos în ștreang de mătasă
nu mai reușeai deloc să mori
(dar lui Dumitru i-au reușit toate-acestea)
porumbeii roind în jurul tău muștele
ridicându-te de mâneci spre cer
dar fără nici o caleașcă
noch weilest du Hannah? Weilest du Ana?
ca peștii într-un acvariu galben pătat
noi, cei ce încă trăim
lunecând
nici nu mai știam să ne vorbim
dacă nu mi-ar fi atât de dor de voi uneori
dacă nu mi-ar fi
liniștită curgi tu
voi deschide fereastra ca să prind răsăritul
în vârful unghiei sidefii
din Îngeriada (1993)
rubrică semnată de Claudiu Komartin
Claudiu Komartin (n. 1983) a publicat patru volume de poezie: Păpușarul și alte insomnii (2003), Circul domestic (2005), Un anotimp în Berceni (2009) și cobalt (2013) și a tradus literatură din franceză, engleză și italiană. Poezia sa a fost tradusă în ultimii ani în germană (Und wir werden die Maschinen für uns weinen lassen, 2012), sârbă (Vrpce potaman za balu mesa, 2015) și turcă (Bir Garip Roman, 2015). Din 2010, este redactor-șef al Casei de Editură Max Blecher și al revistei „Poesis internațional”.
citește și:
