Poemul săptămânii:
„Schele albe”
de Ion Chichere

| 29 iulie 2016 |

Ion Chichere (1954-2004) face parte și el din categoria poeților deosebit de prolifici, lucru totuși explicabil prin debutul său târziu, la 35 de ani, după anii de comunism în care nu putuse publica în volum.
Autodidact, nealiniat, trăind în cultul unei boeme care s-a dovedit de atâtea ori destructivă pentru poeți din generații succesive, Chichere avea să devină în perioada de după Revoluție și până în septembrie 2004, cu 17 volume în 14 ani, poetul cel mai activ și mai comentat al Reșiței, despre cărțile sale scriind și literatori insipizi ca Alex Ștefănescu sau Horia Gârbea, dar și critici de poezie notabili: Doinaș, Grigurcu, Țeposu, Cornel Ungureanu sau Mircea Martin.
Decedat înainte să împlinească 50 de ani și să vadă apărută antologia retrospectivă Transatlanticul și păpădia (2004), Ion Chichere poate fi citit azi cu sentimente amestecate: pe de o parte, e clar că avem în față un poet inegal, cu scăderi de ritm și de tensiune, pe de altă parte dai adesea de pagini din care izbucnește, cu o anumită disperare ceremonioasă, un ingenuu și un autentic (în spirit neomodernist mai degrabă decât postmodern), atât al viziunii cu reverberații mistice, cât și al observației simple, dezabuzate, care l-a făcut cândva pe Gheorghe Tomozei să-l numească, poate puțin exagerat, dar, până la urmă, riguros în spiritul lui Chichere, „un Bacovia în blugi”.
Dintre cărțile semnate de Ion Chichere: Poeme vesele și triste scrise prin cârciumi comuniste (1990), Aprilie negru (1994), Viziuni (1996), Oglinda de antracit (1997), Orchestra neagră (2001), Poeme nonzeciste (2002), Puterea iluziei (2004), Poemul fără sfârșit (postum, 2007).

Claudiu Komartin

ION CHICHERE

Schele albe

Eu nu mai sunt normal.
somnul își cară pietrele
într-o apă ciudată

noaptea pasăre – ziua om
de parcă această rupere
ar fi un cântec

mai mult pădurea
capul rotunjit al bivolului
ori poate smocul de viorele
mai mult zăpada grea pe ram

astea da astea da
și fierăstrăul da
și rumegușul da

dar nu această nebunie normală
când într-o zi
sunt șaptesprezece lumi

până la ora asta șaptesprezece
te-am iubit cu disperare
apoi am pierdut manuscrisul
ziua om – noaptea pasăre
o pasăre bând rom
sub o mie de neoane

o noapte a cărei luciditate
e omul:
un plâns din senin
pentru albeața feței de masă
pentru felul în care lumina
deschide ușa

pentru părul femeii
cocoțat ca un porumbel negru
pe schelele albe ale acoperișului
asta nu. asta nu.

mai mult pădurea
și fierăstrăul
și rumegușul amărui
din zăpadă

și ecoul lupului
înfiorând frunzișul alb.
astea da. astea da.

din Oglinda de antracit (1997)

rubrică semnată de Claudiu Komartin

Claudiu Komartin (n. 1983) a publicat patru volume de poezie: Păpușarul și alte insomnii (2003), Circul domestic (2005), Un anotimp în Berceni (2009) și cobalt (2013) și a tradus literatură din franceză, engleză și italiană. Poezia sa a fost tradusă în ultimii ani în germană (Und wir werden die Maschinen für uns weinen lassen, 2012), sârbă (Vrpce potaman za balu mesa, 2015) și turcă (Bir Garip Roman, 2015). Din 2010, este redactor-șef al Casei de Editură Max Blecher și al revistei „Poesis internațional”.

Sursa foto: aici

citește și:

„Vals cu bacteria” de Constantin Abăluță


„O ploaie monotonă și rece” de Claudiu Mitan

Print

secțiunea: poemul săptămânii