Radu Nițescu (n. 1992) a publicat volumele de poezie gringo (2012), Dialectica urșilor (2016) și Satao (2020) și traduce poezie din limba engleză.
Credit foto: Cato Lein
RADU NIȚESCU
mărțișor
ascult ploaia și caut în răpăit
mesaje de la extratereștri, de la morți,
de la oricine.
ploaia vorbește în dodii, nu-i nimic.
mai degrabă aș crede că există porci zburători,
decât că frații mei ar vrea să mă mintă,
le-ar fi spus Toma de Aquino călugărilor care
l-au chemat la fereastră să se uite în sus.
nu știu cât adevăr era în privirea aia aseară, s-a dus.
mă uit la ea pe furiș, când nu e atentă, și ea face la fel,
uneori ne intersectăm și gândesc pe rând
de două ori mai repede, de două ori mai încet –
72 de secunde – atât a durat semnalul prins de Jerry Ehman în ‘77,
atât a permis rotația Pământului concentrarea pe un punct anume din spațiu.
a încercuit ceva pe raport și a notat lângă Wow!, de unde i-a rămas numele,
oare ce-ar fi notat în locul meu, sau al ei, sau al nostru, amin.
•
ieșisem în curte cu interfața căzută.
așa s-a brodit săptămâna aia cucută.
te-am făcut curios, deocamdată ajunge.
îmi spui data viitoare dacă am avut dreptate sau nu.
ceva cânta în copacul vecinei prima dată atunci
două zile după echinocțiu.
uite-mă, nu știu ce e, dar știu ce nu e, și
nu e rău. un gagiu adevărat, primul
după ploaia care-a hulit prin burlane.
soarta îi iubește pe neînfricați.
când încerc să înregistrez, bineînțeles, tace – nu fi așa,
nu mă filma,
ce-am făcut,
am făcut pentru tine.
ieri a venit un tip să tundă copacii.
am pus crengile tăiate grămadă,
le scoatem când trec de la salubritate pe stradă.
peste noapte, crengile au înflorit.
sunt locuri micuțe în creier unde nici nu uiți,
nici nu-ți aduci aminte.
cum e copacul. locuri micuțe,
unde îndesăm unii din alții râzând.
•
ce blegi păreau Bucegii în dimineața aia
din tren.
e țesătura fină a Universului, atât cât am reușit s-o înțelegem,
dacă un punct se depărtează de altul
distanța apare oricum.
când n-ai mai venit, pendulul a oscilat o vreme.
a atins uneori pereții cutiei.
bing! scrie-i o scrisoare cu câte regrete.
bang! aruncă ce mai are pe-aici.
camerele nu se aerisiseră. fire de păr
în duș perne dulap cafea chiloți
plantate acolo
ca niște dovezi. unele se leagă,
altele se dezleagă,
cele mai multe nu se leagă deloc.
bing! pizda mă-sii.
bang! ți-e dor, ți-e dor.
nu cred până nu văd.
ai observat? în versuri
întunericul e întotdeauna lichid.
aici textura e mai degrabă de zid.
ți-am povestit odată cum dau viață hainelor când le întind,
cum le scutur cu putere și întreb
auzi, ție îți place aici?
tricoul ăla te-a supărat săptămâna trecută?
lasă că vorbesc eu cu el, îi zic eu vreo două
să mă țină minte cât îl ține cusătura.
hrăpărețe,
șosetele au altă strategie:
eu de ce cad mereu de aici, pe mine
de ce nu mă prinde nimeni?
imaginea ei
(mi-a spus o bluză în șoaptă)
se transformase deja
în mintea celor care o iubeau cel mai mult.
•
sunt cum zicea un băiat aseară ditamai poetul,
jonglez cu sentimentul în rând până la cromozom, și tot
o trăsnaie (mai mare ca data trecută) am zis
când te-am văzut aseară, ca să mă bâlbâi, să fie mai natural,
înțelegi?
sexul ar fi mai bun acum
că sentimentele s-au întărit.
să te bazezi e oricum greșit,
să te bazezi pe altul, curată nebunie; prietene,
te piepteni ca baba când inima arde.
la Ligia am făcut mărțișoare cu creierul ondulat
din reviste de acum o sută de ani și flori presate,
mi-au ieșit vreo treizeci, aș fi avut în vedere unul,
dar unul nu se pune, cum ziceam odată
la jocuri de copii.
•
doamna Miuu! doamna Miuu!
apoi, câteva secunde își trage răsuflarea.
încarcă bateriile.
o ia de la început. schimbă puțin accentul.
lungește o vocală sau alta.
doamnaaa Miuu? doamnaaa Miuu!
doamna Miu stă pe stradă cu mine.
să tot aibă 90 și să tot nu mai aibă pe nimeni.
n-am mai văzut-o de aproape un an; știu
că trăiește fiindcă alt vecin o strigă uneori
câte zece minute. până aude și iese la poartă.
nu știu de ce o strigă, dar dacă o strigă,
înseamnă că ultima dată i-a răspuns.
nu e nimic pe lumea asta la fel ca viața, mi-a zis mai demult.
reperele mele sunt niște mere într-un păr vara, tinere.
ferice de cine face pe altul fericit.
•
albastru e cerul și word-ul și nu știu dacă ai trecut pe acolo să vezi
ce litere albastre au la Spitalul Clinic de Urgență București.
cer o cafea, dar nu mai facem, e târziu, trebuie să spălăm și noi aparatul.
pe tine te-am mai văzut pe aici, care e treaba,
faci bișniță cu pastile, ai pe cineva înăuntru sau
ești îndrăgostit? închide odată ușa aia că e frig.
face douăzeci de lei, din păcate nu mai avem.
suntem aici, Dana, hai coboară. ce
Dumnezeului ai pățit? am îmbătrânit, Dănuțo,
toți îmbătrânim. vezi că plasele sunt acolo.
hai, du-te, fugi, că pierzi trenul. go, go, go!
•
nu știu alții cum sunt, de-aia zic atâta de mine.
am fost cu colegii la cinema VIP, să vedem un film prost,
poate puțin amuzant, să mâncăm și să bem cât putem,
dar știi și tu că dacă am fi vrut, am fi putut mai mult.
am mers în cartierul tău și de la metrou
până la mall te-am văzut în fiecare roșcată
de pe stradă, și după ce am intrat în răgălia cu multe magazine,
în care m-am bucurat că intru rar, te-am văzut iar –
îți făceai unghiile la etajul întâi, și mai târziu, din cealaltă parte,
aveai patruzeci și privirea încleștată.
și la Uncle John, c-o fetiță cu rochia mânjită cu ketchup.
și mai târziu, după film, când colegele au intrat la la Primark,
m-am mirat ce faci la jachetele de denim,
uimit ca Ginsberg într-un supermarket din California.
și după, în tramvaiul 19, care plutea prin Vitan și prin ploaie
erai câteva locuri mai în față, vorbeai la telefon,
și n-am tras cu urechea, deși mi-aș fi dorit.
Numărul 35 (1/2025) al revistei „Poesis internațional” poate fi comandat de pe site-ul Casei de Editură Max Blecher.
Abonamente și donații:
PayPal:
Patreon: