MARIUS CONKAN
Când am descoperit-o pe Anne Sexton (1928-1974) am fost surprins de actualitatea poeziei sale. Din păcate, în limba română această poezie nu a fost tradusă decât fragmentar. Anne Sexton, mai ales prin volumele Live or Die (1967) și Love Poems (1969) a exploatat maximal autenticismul și biografismul, până acolo unde nu se mai putea distinge dacă poemele sale erau altceva decât simple emisii ale unor probleme de natură psihică. Moartea, sinuciderea, dragostea, maternitatea reprezintă puncte cardinale în volumele lui Anne Sexton. Prin revolta sa existențială, poeta e în literatura feminină asemeni poeților blestemați și, în special, asemeni lui Rimbaud, cel care se considera poetul negru, vizionarismul său panoramând zonele traumatice și subversive ale umanului. În poemul Again and Again and Again din volumul Love Poems, Anne Sexton afirmă că are o „înfățișare întunecată” („I have a black look”) – viziune a femeii care trăiește într-un spațiu al morții, al spaimelor și nevrozei. Rimbaud, poetul negru, și Anne Sexton, poeta cu „înfățișare întunecată” („care își îmbracă această înfățișare ca pe un cheag de sânge”), circumscriu o zonă catabatică a vizionarismului, însă, spre deosebire de Rimbaud, Anne Sexton nu a reușit să se salveze prin poezie. Prin actul sinuciderii, Sexton a demonstrat lumii că poezia nu a putut-o sustrage alcoolismului, problemelor psihice, comportamentale etc., reprezentând doar o proiecție imaginară a traumei, dincolo de orice formă de anabază. Dacă, însă, pentru poeta americană, poezia nu a avut neapărat un efect benefic, nu ne împiedică nimic să credem că pentru cititori această poezie își va dovedi puterea cathartică – mai ales că avem de-a face cu o poetă care și-a vomitat, pur și simplu, boala pe hârtie.
Moartea constituie una din obsesiile de căpătâi ale lui Anne Sexton. În poemul Sylvia’s Death (cealaltă celebră poetă sinucigașă), moartea, deși alungată, se impregnează în trup, ca o formă de contaminare a feminității („The death we said we both outgrew/ the one we wore on our skinny breast”). În Wanting to Die, moartea e privită ca un „os bolnav” („Death’s a sad bone”), în vreme ce poezia devine limbajul predilect al sinuciderii („suicides have a special language”). Într-un alt poem celebru, Suicide Note, Anne Sexton mărturisește: „I will enter death/ like someone’s who lost optical lens”. Pierderea lentilelor care explorează realitatea este echivalentă cu asumarea acelei „înfățișări întunecate”, mască a incursiunii în universul halucinant al spaimelor.
Volumul Love Poems (1969), conține, pe de o parte, elogii la adresa femeii și feminității (In Celebration of My Uterus), dezvăluind apartenența lui Anne Sexton de mișcarea feministă a anilor ’60, iar, pe de altă parte, poeme despre dragoste și moarte, unele dintre ele fiind în mod programatic detabuizante (The Ballad of the Lonely Masturbator). The Breast este un omagiu adus senzualității feminine și vitalității, pliate pe o serie de configurații nevrotice („I am unbalanced – But I am not mad with snow./ I am mad the way young girl are mad,/ with an offering, an offering…”). În The Ballad of the Lonely Masturbator, poeta imaginează moartea ca pe un workshop, în cadrul căruia trupul nevrotic se exfoliază și neantizează, fiindcă „The end of the affair is always death”.
Un elan autodistructiv, un pathos al îndreptării către moarte descoperim în multe poeme scrise de Anne Sexton. Aceasta este o narcisiacă în sens uman și vizionar, care nu încearcă să-și mascheze suferința, ci și-o etalează în mod agresiv, ca și cum trauma ca black look ar fi singura imagine a poetei în fața lumii. Dependentă de droguri și alcool, suferind de tulburări psihice și având o biografie controversată, Anne Sexton a transformat poezia în depozitar al spaimelor, deși, în fața camerelor de filmat, poeta s-a străduit de multe ori să lase impresia publicului că are o viață de familie normală, camuflându-și existența dezechilibrată.
Poemul Menstruation at Forty, din volumul Live or Die (1967), construiește identitatea unei femei care a atins o formă de saturație existențială, nu doar din pricină că nu și-a putut naște fiul dorit („I was thinking of a son/ You! The never acquired/ never seeded or unfastened”), ci și fiindcă simte că se îndreptă inevitabil înspre moarte. Poeziile lui Anne Sexton conțin, pe lângă notația frustă a stărilor dintre cele mai tulburătoare (Suicide Note), și o componentă elegiacă, marcată prin incantațiile rostite de voci ale traumei pe care poeta și le asumă ca pe niște măști. Celebrul interviu în cadrul căruia poeta recită Menstruation at Forty este emblematic pentru atitudinea teatrală, de poetesă-divă, pe care Sexton o adopta în fața camerelor de filmat pentru a dovedi că boala și nevrozele ei, deși autentice, sunt simple construcții imaginare.
Poezia lui Anne Sexton ilustrează mai multe ipostaze ale mortificării: pe de o parte, o mortificare a sexualității feminine, așa cum citim, spre exemplu, în poemul The Breast („My sex will be transfixed”) și o mortificare a maternității, reprezentată în poeme precum Menstruation at Forty și In Celebration of My Uterus („They said you were sick unto dying/ but they were wrong”). Pe de altă parte, mortificarea dragostei este o ipostază recurentă a disoluției feminității. În paralel cu aceste simptome ale degenerării, pot fi identificate și o serie de impulsuri vitale care, însă, nu dobândesc amplitudine, din pricină că substanța convulsivă a morții corupe chiar și acele structuri care pot declanșa anabaza. Făptura care trăiește în apropierea morții se simte vitalizată doar în regimul nocturn al existenței, în sensul că poeta își transcrie spasmodic interioritatea cangrenată, în timp ce în planul realității, al regimului diurn de dincolo de poezie, soluția bolii este în mod inevitabil moartea. Un alt aspect al poeziei lui Anne Sexton este predilecția pentru carnalitate și visceralitate, pe care le investighează de pe poziția unei făpturi a viciului. O carnalitate dezarticulată, care își caută limbajul în poezie, dar care e într-atât de atinsă de moarte, încât nu mai poate fi regenerată. Visceralul și senzorialul constituie învelișurile imaginare ale traumei, care compun întregul scenariu disolutiv. Aproape totul se reduce în poezia lui Anne Sexton la carne, sex, sânge, putrefacție etc., elemente care alcătuiesc un teritoriu thanatic, din cadrul căruia evaziunea e imposibilă. Şi a fost imposibilă, mai ales pentru această poetă care s-a sinucis în 1974, lăsând în urma ei o poezie fascinantă, la care se adaugă o biografie pe măsură.