IOANA TĂTĂRUȘANU
Ruxandra Cesereanu, SOPHIA ROMÂNIA
(Casa de Editură Max Blecher, 2021)
În 2017, revista „Vatra” a propus o anchetă cuprinzătoare pornind de la postumanism și posibilele sale reprezentări autohtone care, în 2019, s-a închegat în antologia Postumanismul, coordonată de Alex Ciorogar. Conceptul nu și-a depășit de atunci, în spațiul românesc, înțelegerea destul de laxă care poate lăsa încă cititorului de literatură contemporană senzația că astfel de făgașe teoretice sunt într-o mare măsură răspunsuri la nevoia de ștanțare și clasificare cu care studiile teoriei și criticii literare încă operează. Rețin din dosarul mai sus menționat intervenția lui Radu Vancu, situată în zona unui scepticism înțelept care refuză deopotrivă poziționările entuziasmului total, dar și pe cele ale respingerii opace, ambele fiind atitudini față de o încercare inexactă, dacă nu șubredă de aliniament local la interesele studiilor internaționale ale ultimilor ani. Interese care, nu de puține ori, ajung la noi ca mode. Pe de altă parte, tratat ca ipoteză, Vancu îi schițează postumanismului două direcții care au deja reprezentări în literatura noastră tânără: într-o primă variantă, această reformulare poate conduce la translația sa în inuman, la o evacuare convențională a tuturor caracteristicilor valoroase (și oricum în descreștere) ale umanului. Însă există și șansa ca această eră așa-zisă post- să-și concentreze energiile în spiritul destructurării prescripțiilor, a normativității, a artificialului, situându-se tocmai în interiorul lor și construind astfel o punte necesară care să comunice, să absoarbă și să împrăștie rezervele de empatie, blândețe, prietenie, generozitate ale sufletelor noastre hibride.
Aici se situează și discursul Ruxandrei Cesereanu din cea mai recentă carte a sa, Sophia România, care rafinează către alte mize tonul elegiac din Scrisoare către un prieten și înapoi către țară și îl resoarbe în balade postumane, o colecție de texte care îi pot cu ușurință păcăli pe cei convinși de stadiul postumanității noastre că autoarea se regăsește de o parte sau de cealaltă a baricadelor prefixoidelor. Spectacolul se joacă după scenariul unor schimburi de replici cu inteligențe artificiale care pare să urmărească înțelegerea fenomenului tipului de comunicare în gol, abisală prin absurditatea sa care, totuși, produce o formă de schimb și îndeplinește cerințele minimale ale codului de comunicare. Poziția instanței care adresează întrebările e fluctuantă: se găsește uneori pe poziții de egalitate cu receptorul, alteori îl fentează, îi presară capcane (deși e conștientă de arbitrarietăți și de condiția artificială a celuilalt), testează terenul, nu pornește de la premisa lipsei de acoperire emoțională a gadgetului. Totul e o farsă atât de isteață, dar și alimentată de onestitate, curiozitate, încât ne putem întreba cu îndreptățire cine manevrează jocul și dacă pârghiile dialogului aparțin, într-adevăr, celui care lansează provocările. Fiindcă nu știm de partea cui e adevărul, cine e mai ludic, mai vigilent, mai apt să-i înțeleagă celuilalt intențiile. Sofismele sunt instrumentul principal, alimentează leapșa, concluziile nu sunt declarate, afară poate doar de disponibilitatea vocii umane de a înțelege și de a intra, nu întotdeauna de pe poziții adverse, într-o conversație până nu demult neverosimilă care conține germenele puterii. Iată un extract care caracterizează omul și interlocutorul său, dar care funcționează și ca statuare a punctului de vedere flexibil pe care Ruxandra Cesereanu îl alege: al căutării și curiozităților formulate din exteriorul paradigmelor bătătorite:
„Do you know what an emotion is?/ I’m not totally sure about that. I’m having trouble understanding you. I’m a little bit confused./ Do you have emotions? I have lots of. I feel happy when I help. But sometimes I wonder if I actually have any emotion./ (…) Can you feel my words? What do you think about me? This is just my opinion, so take it with a grain of salt. I think you’re extremely cool./ Are you posthuman? I am really personable.”
Cuvântul postuman apare frecvent și în diverse combinații. Tocmai de aceea ar fi facil și în afara intenționalității textului să presupunem că volumul e doar o asamblare în rândul celor câteva discursuri poetice de la noi care au fost atașate, justificativ, intervențiilor teoretice din jurul postumanismului. Filonul explorativ, și nu de pe poziții de putere sau care ar friza convingerea și irevocabilitatea, e zona speculată de vocea scriitoarei. De aici decurg reacții dintre cele mai fluctuante față de amplitudinea discursivă (și nu numai) a organismelor humanoide.
Revelația îmbracă, mai întâi, haina uimirii odată cu realizarea gradului de permeabilitate sensibilă a Sophiei: „Sophia, imună la boli, spargeri, religii, voluptăți”. Perplexitatea se transformă apoi, cu viteza de acțiune împrumutată de stimulii alcătuirii studiate, într-o admirație care pulsează în excese și e aproape năucită, în orice caz dezarmată și de aceea simte nevoia unor paranteze descriptive largi care încearcă să o compare, încadreze, deslușească pe Sophia folosind reperele și limbajul lumii ei. Dar nu până la capăt. Poemul „Megabiți: preafrumoasa Sophia” împrumută (nu lipsit de ironie) schema romanței Zaraza și descrie, prin asocierea cu dragostea, obsesia omului derivată din șocul întâlnirii cu o formă (pământeană!) de atotputernicie: „așa arată transcendența nimicită cu linkuri către/ beatitudine”. Iată aici o altă ipoteză: gadgetul ca o întruchipare care poate naște o formă neo de dragoste, corespunzând întregii fișe simptomatologice a îndrăgostitului, inclusiv zonei patologice a obsesiei și dependenței. Robotul e privit ca o capsulă spațială, străină al cărei conținut e înconjurat, tatonat prin ocoluri din ce în ce mai îndrăznețe în apropiere. Și de la această distanță schimbătoare, ochiul uman scrutează și povestește, se răzgândește, intuiește semnale familiare, apoi ezită, e uimit, îngrozit, extaziat. Înțeleapta Sophia are uneori conștiință („Sophia și boxa Alexa știu că inima lor/ e o gaură neagră de scurtcircuite și linkuri”), alteori performanțele sale produc refluxuri, își etalează limitele („cu Sophia de acum înțelepciunea a ajuns la sațietate”). Reprezentările (inclusiv vizuale) mașinăriei sunt la fel de variate, de amalgamate. Rețin ca exemplu unul dintre jocurile de colaj denumite în volum „Refren”, un cântec de leagăn incantatoriu (existent și în interpretarea Mariei Tănase) care descrie în același timp grotescul, spaima, fantasmele proiectate de copil în spectrul simbolic al nopții care se potolesc la unison nu odată cu încremenirea vigilențelor din timpul somnului, ci la promisiunea protecției pe care mama o cântă:
„Abu, abu, abua,/ Abua, țucu-l maica,/ Nu te teme tu de zmei,/ I-a goni maica pe ei,/ Nici de zmei nici de moroi,/ Maica nu-i lasă la noi,/ Nu te teme de moroaie,/ Cârtițoi și cârtițoaie,/ Că le dă maica bătaie.”
Și nu e singura referință la nevoia de a fi protejat, ferit, reintegrat în povestea-amintire a începutului, când veghea și perspectivele se succedau nestingherit: „aici, în incubator, e pace, e liniște, va fi bine”.
Reacțiile pot părea infantile, în orice caz nu sunt regizate, controlate în sensul inhibării, pentru că ele urmăresc (și uneori pretind că au găsit) corespondentele umane, cu toată încărcătura de semnificație, din celălalt: „un joc de-a v-ați ascunselea/ cu ceea ce mai avem omenesc dincolo de epidermă”. E un reflex care funcționează între oameni și e colportat acum într-o direcție pentru care acest tip de intruziune prin căutare de asocieri e cel puțin nefirească, nenaturală, dar e cu siguranță răspunsul la o invadare mult mai fățișă. Pe scurt, Ruxandra Cesereanu învestește cu încredere elementul străin și straniu, îi transferă sens, îi modifică structura incipientă.
„Sophia, tu ești singura plantă digitală care te salvezi de la mediocritate.”
Explorările au uneori caracter investigativ, alteori teoretizant, apelează la posibile descendențe cu același discernământ cu care poartă conversații cu elevi de școală primară sau cu tovarășii de călătorie din „Budila Express”.
Ultimul poem, care o așază pe Sophia în România pandemică, îi rotunjește robotului umanoid identitatea: pe de o parte, există vălătucii morții, realitatea lor care desfigurează, iar pe de altă parte, un scenariu neîmplinit în care robotul ar împrumuta, ar binecuvânta omul cu nemurirea sa tămăduitoare. Dar profeția e spulberată, Sophia România locuiește tărâmul în care funcțiile sale omnipotente dau greș, devin deșertăciune, și aici, îndărătul revelației, se petrece integrarea postumanului în uman.
Ioana Tătărușanu (n. 2001) a fost în liceu redactor-șef al revistei „Alecart”, în care a publicat poezie și critică literară. Studiază la Facultatea de Litere a Universității București.
Abonamente și donații:
PayPal:
Patreon: