NORA IUGA
1.
Mă aflu în mașină alături de Gavril Țărmure. Stau ca de obicei pe locul mortului. Venim de la Sângeorz, de la Muzeul de Artă, excelent încastrat în peisajul bistrițean, unde am asistat la lansarea noii ediții a volumului Cerul din burtă de Ioana Nicolaie. Nici o deosebire dintre o lansare berlineză și una autohtonă. Ioana ne asigură că și-a comandat destinul încă din copilărie și nu s-a îndoit niciodată că nu va reuși să-și impună talentul, să-și atingă idealul, să cunoască lumea și lumea s-o cunoască… Am avut impresia că șansa nu intră în calculul ei. Curios.
2.
Îl întreb pe Țărmure cât mai avem până la Hotel “Select”. Mi-e frică să nu întârzii la gară. Plec cu o zi mai devreme. E pentru prima oară că mă simt stingheră printre poeții tineri, deși pe unii îi cunosc… numai pe Octavian Soviany și pe Miruna Vlada îi simt de-ai mei. Până și Miruna întreabă mirată: “Oare de ce toți ne evită?”. Mă suspectez că eu sunt de vină. Am 80 de ani.
3.
De ce mă prezintă Marin Mălaicu-Hondrari la lansarea volumului meu, Autobuzul cu cocoșați, reeditat la editura Charmides – un cadou pe care li-l datorez lui un cristian și lui Gavril Țărmure –, numindu-mă tot timpul doamna Nora Iuga, de ce vrea să-mi amintească bariera lăsată între mine și ei. “Eu nu sunt doamna Nora Iuga, ridic glasul, sunt poeta Nora Iuga, cine l-ar prezenta pe Mircea Ivănescu pe scenă numindu-l domnul Mircea Ivănescu?”.
4.
Privesc dealurile împădurite în zare și depăn amintiri cu Gavril Țărmure… “atunci când am citit cu Angela și cu Dinu Abăluță, era și Mady, parcă și Iova, Baghiu, oare… la Bistrița aia veche, când a fost asta, parcă prin ’96. Încep să le încurc, atunci a avut loc “la querelle” dintre Angela și Iaru pe tema “necesității dogmei pentru artist”? Atunci am vizitat casa lui Coșbuc și casa lui Rebreanu și un scriitor tinerel, i-am uitat numele, a scris la gazetă că “poetul preferat al Norei Iuga e George Coșbuc”, fiindcă declarasem cu emoție că până la Coșbuc eu nu citisem nici o poezie. Să-mi fi marcat Coșbuc poezia, fără să-mi dau seama? Ce legătură o fi atunci cu Sylvia Plath, cu care m-a comparat Mircea Ivănescu, cu Rimbaud, cu care m-a comparat MRP, cu Artaud, cu care am fost comparată în Germania. Dar am început să vorbesc despre mine și asta îmi creează dezavantaje. Tu ai fost în anii ’90 inițiatorul Festivalului de Poezie de la Bistrița, nu? Şi uite, după 15 ani, zău că nu știu de unde găsești atâta energie să convingi, să scoți bani, iar noaptea la 12, la ora vinului, să cânți și să reciți versuri de Muri.
5.
De ce nu mai rămâneți și mâine? Am venit azi la Sângeorz numai pentru tine, fiindcă în ultima vreme am început să mă cam simt în plus. Ştii doar că am fost singura tăiată din recitalul de poezie fiindcă programul se prelungise prea mult și avusesem și lansare, deși la alții măsurile nu au fost la fel de drastice. Ce-am avut și ce-am pierdut. Mi se face rușine că încep să mă compar. Sunt ridicolă!
6.
În ciuda micilor spine iritative specifice poeților, trebuie să recunosc că festivalul de la Bistrița continuă faima primelor ediții, deși este cu totul alt festival, alt limbaj, alte valori. Îmi închipui că mă consideri nostalgică, dar îmi amintesc ce frumos suna acel trombon pe care-l mânuiai ca pe un flaut.
7.
Partea muzicală a fost și de data asta la înălțime; știu că tu ești “Şeful sectorului muzică”. Cristina Radu m-a fascinat cu vocea ei de soprană dramatică; remarcabili, de altfel, și instrumentiștii Corina Răducanu, Eugen Dumitrescu și Răzvan Dragnea, m-aș fi lăsat telepurtată de acel pian, ore în șir, prin lumile lui Liszt, Beethoven, Prokofiev și Enescu. Ce lucruri minunate faceți voi aici, tu și cei tineri. Marin Mălaicu-Hondrari face o treabă bună și deloc ușoară, mai ales când ai de ales între atâtea talente și între atâția prieteni. Totuși m-am mirat cum de în acest context “select” (doar am fost cazați la Hotel “Select”) nu și-au aflat locul Elena Vlădăreanu, Andra Rotaru, SGB, Oana Ninu, Khasis, Moni Stănilă, frații Vakulovski ș.a. E greu să împaci pe toată lumea, știu. Mă bucur că l-am văzut pe Dan Coman; a venit de la Solitude de dorul copiilor, așa mi s-a spus. Nu-mi iese din minte Ioana Bradea. Parcă vine dintr-o altfel de lume, pe care am uitat-o sau n-o cunoaștem încă. Dintre cei care au citit poezie, cel mai mult m-a impresionat Raluca Ciochină, o fată extraordinară cu o voce personală care dă clasă marilor favorite. Mi-a plăcut și tânărul Daliș. Sper să meargă înainte pe drumul lui. În poezia tânără, mai ales în cea feminină, prea se scrie uniform, poate’s nedreaptă, dar când aud poetele en vogue citind, parcă trec prin fața mea turme nesfârșite de oi. Iartă-mă, dragă Gavril, dar nu sunt în cea mai bună dispoziție. Îmi place să observ că Miruna Vlada încearcă altceva. A găsit un drum nou pe care trebuie să stăruie.
8.
Vorbesc de o oră întruna, ți-am făcut capul calendar. Mi-a plăcut mult muzeul și dezordinea artistică a curții cu grămada de acareturi și pisica neagră, ascunsă printre frunze mari, verzi, de dovleac. Îmi pare rău că plec, îmi pare rău că n-am să-i ascult pe Mircea Cărtărescu și pe Octavian Soviany, pentru mine doi scriitori de care mintea și sufletul meu se bucură la orice oră… dar e ceva care îmi spune că n-am să mai vin niciodată la Bistrița.
9.
Ştii care a fost singurul loc unde m-am simțit înțeleasă pe limba mea, unde mi-am găsit adevărații prieteni, unde am văzut ochi și zâmbete care îmi arătau că mai pot fi iubită? La penitenciar. M-a prezentat Claudiu Komartin; Claudiu știe nu numai să scrie și să recite bine, știe și să prezinte. Are stil. Nu pot să uit sceneta, o scurtă bucată de viață din traiul zilnic al pușcăriașilor, interpretată chiar de ei. O lecție de cum poți să fii viu și adevărat, atunci când nu ții morțiș să faci artă. Fără îndoială că la această reușită, Camelia Toma și Claudiu au pus suflet, nu glumă.
10.
Ce să fac, probabil că pasiunea mea dintotdeauna pentru scenă m-a făcut să trec de la râs la plâns, de la ură la compasiune, urmărind scenarizarea poemelor din Marii oameni ai revoluțiilor de Octavian Soviany, în regia inteligentă și îndrăzneață a lui Marcel Țop. Interpretul a fost pur și simplu genial, acel Iulian pirpiriu, mim, balerin, recitator, magician, a fost pandantul perfect la un asemenea text.
11.
Sâmbătă seara, în acceleratul de București, stau în cușetă de vorbă cu Cristian, ține o carte cartonată de matematică în mână, are păr buclat castaniu, ochi foarte negri. Vine la București să dea admitere la facultate. Îmi povestește despre liceul Andrei Mureșanu, despre atracția unora pentru matematică, a altora pentru română. Îmi spune că el nu resimte atât de acut bariera asta, vorbim despre predispozițiile intelectuale ale fetelor spre deosebire de ale băieților, vorbim despre un regim de viață sănătos, râdem ușor ironic, vorbim despre hieroglife, despre Champolion, despre marele faraon Echnaton și deodată o aduce în discuție pe profesoara lui de română, Camelia Toma. De la Cristi aflu că această femeie cu părul roșcat – în amintirea mea – nu este nici pe departe contabila care ne decontează biletele de tren, nu este doar o profesoară foarte competentă, dar conduce și cea mai bună echipă de teatru a elevilor din zona Bistriței, conduce și un cenaclu, a publicat până acum vreo două romane, se implică, dăruindu-se, cu toată știința și sensibilitatea ei, ca să-i apropie pe deținuți de artă și să le arate că ficțiunea e fața frumoasă a realității și să-i facă să se simtă oameni demni de ceva mai bun… Oare de ce a trebuit să aflu cine e Camelia Toma abia în tren de la un necunoscut, acel Cristi de 18 ani, cu capul plin de idei, cum mai știu eu niște Cristi, ce-i drept foarte rari, care se spetesc să urnească apatica noastră lume balcanică. A, da, Camelia Toma are și o fată, Ana, care nu se desparte niciodată de aparatul foto, care vede lumea în forme și culori, fata cu afișele, pliantele, semnele de carte, cu jucăriile ei minunate.
12.
Ajung acasă. Sunt puțin obosită. Mă gândesc la Colocviul de la Alba-Iulia de acum două săptămâni… acolo n-am locuit la hotel “Select”, dar tinerii ăia complet necunoscuți trăgeau de mine să vin la masa lor. Curios. Te pomenești că iar m-am dat în stambă și o tânără poetă mă povățuia că ar trebui să învăț să-mi țin rangu’ și… gura.