DANIEL VIGHI
| fragment de roman |
Se duc la barul din apropierea Registrului Comerțului unde aşteaptă la o masă din colț un nene mărunțel, cu mustăcioară, trecut binişor de cincizeci de ani ca majoritatea ăstora din peninsulă. Toți sunt ceva mai copți; Guido e la fel, e binişor trecut de cincizeci de ani şi au putane tinere. Fac prezentările:
– Ilie mă numesc, io sono investitor.
– Antonio, ăsta e numele meu şi sunt asemenea investitor. Am aici la o comună o fabrica de împachetat detergenți pentru spălat farfuriile la bucătărie.
– De ambalat se spune corect.
– Mi scusi. Am o firma acolo şi merge şi nu merge. Nu e bine la România pentru bisnis. E multă birocrație şi nimeni nu plăteşte facturile, înțelegi? Aşa ceva în Europa nu se poate. Eu nu pricepe deloc cum vine treaba asta, să scrii pe factură că plăteşte după ce se vinde, ma cum se pote asta, cum să plăteşte după ce se vinde, nu e bine asta, e una porcheria rumena, ceva detestabile şi incredibile, adică tu vii cu marfa, cum e la mine situația, am eu detergenti frumos pregătit, materia prima de la Italia, vin cu marfa la en grosul tău, înțelegi, zic buon giorno, tu răspunzi, întreb dacă vrei detergenti frumos împachetat, materia prima de la Italia, tu eşti şeful de la en gros, înțelegi, şi te uiți la mine ca şi cum nu ai capito, înțelegi la mine, întreb, tu zici, da, da, cum să nu, şi spui la mine tot felul de vorbe anapoda, aşa se zice, e bine cum zic, anapoda, dragii amicii miei, spui că la sate şi la oraşe la Romania nu există asemenea detergenti din aceştia, că există ceva la sate care se spune cenushia cu care fac contadini, țăranii de la sate fac ceva care se zice leshia.
– Cenuşă şi leşie. Ştiu ce zici, astea erau pe vremuri ca să spele cu ele, îmi aduc aminte de la bunica mea, da’ nu mai e chiar aşa, patronul de la en gros te-a mințit, a profitat de faptul că nu cunoşti realitatea de la noi şi te-a păcălit ca să accepți să te plătească pe măsura vânzării.
– Aşa cum zici, care nu e nicio măsură, porco di cane, că nu are niciodată bani, toți fac aşa, şi mergi ca la chiesa, cum merg cerşetori la trepte la biserică, aşa treci pe la ei şi spui: “ai ceva bani pentru mine?” şi el se uită la tine nu prea frumos, ca la un ceva zero, zice de unde bani dacă nu se vinde detergenti, nu se vinde şi gata, e gata, nu merge, la reveder, arrivederci, ciao, du-te la dracu’ cu detergenti pentru vase că nu trebe la nimeni că la Romania uomini utilizeaze leshia din cenushia.
Pe când discută ei la cafenea se petrece inevitabilul – ceea ce multă vreme va fi să fie duşmanul cel mai de temut al lui Ilie Şfeic în drumul lui spre capitalismul italo-romena, vorba lui socio ăştia ai lui: ba Guido, ba Antonio, ba Lorenzo, ba cine îi mai şi ştie. Pe când vorbesc ei mai cu spor despre cum stăm din punct de vedere al realităților româneşti la capitolul detergenților pentru vesela din bucătărie, pe când tocmai este el pe punctul de a rezolva definitiv minciuna gogonată cu leşia care, chipurile, şi azi ar fi să fie detergent valabil, pe când tocmai aceste lucruri sunt pe cale de rezolvare se produce, ca de obicei, de altfel, un fapt aproape inevitabil: apare fata cea frumoasă, tânără şi înfloritoare, asemenea unei margarete, a unei roze, o căpşunică delicioasă. Se uită firmele reunite italo-romena la ale ei coapse dezvelite frumos de fustița mini, se uită ele mai apoi la mijlocelul dezvelit de tricoul mititel, se lasă învăluite de un irezisitibil sex- appeal care le cutreieră pe deasupra capetelor, peste masă, peste farfurioare şi ceşcuțe. Fetica se apropie şi le gângureşte ceva, nici nu pricep în primul moment ce vrea, se opresc din discuțiile despre afaceri şi nu înțeleg ce vrea, ce probleme sunt de rezolvat. Se uită înmuiați de efluviile delicate ale sex appeal-ului şi ascultă şi zău că nu pricep nimic; abia într-un târziu, dedat cu mrejele feminine autohtone şi, de bună seamă, cu limba romena a fetei, Ilie se dumireşte ce vrea, se smulge din vraja ei la care el a participat mai mult printr-un fel de efect de contagiune şi solidaritate de simțire cu cei de la masă care se uită stârniți, cu ochii şi privirile lor de investitori italo-romeni pleoştiți la fetică. Nu pricep, normal să nu priceapă, aşa că Ilie descifrează ceea ce le spune frumusețea fragedă. E un soi de misionar pătruns în bar dar şi un agent comercial, o apariție şi din acest fel şi de celălalt, un misionar-agent-comercial cu sex appeal care le spune ceva despre inițierea în tainele managementului modern, de inspirație americană, care organizează la noi în România consulting gratuit pentru afaceri. Aşa e treaba, le spune şi îi invită, veniți, nu costă, zice, aveți şansa să realizați afacerile dumneavoastră în manieră mult mai profitabilă după frecventarea seminarului nostru. Nu înțelegem, răspund vrăjitele firme italo-romena cu ochii fixați pe mijlocelul fetei, pe coapsele ei, pe fesele strânse în fustița mini, nu înțelegem, bâiguie adormiți, răpiți şi furați, cu luciditatea ferfeniță. Ilie explică şi ei ascultă şi nu prea, între timp mai vine o fetică, o colegă a celei dintâi, are în pieptul ei cu tricouaş frumuşel, abia acoperind cu sfiiciune sânii feciorelnici, o legitimație din aceea cum au firmele de consultanță americane sau participanții la manifestări internaționale: un fel de agrafă cap de crocodil din nichel, apoi legitimația mare, din plastic, inscripționată cu numele Seminarul internațional de management creştin. Ia te uită, zic firmele italo-romena: cum management creştin? La ei, la Peninsulă, aşa ceva nu există? Papa e cu ale lui, capitaliştii cu ale lor, fiecare îşi vede de treburile care îi revin, nu se încalecă şi nici nu există asemenea minunate apariții de misionari-agenți-comerciali cu fustițe atât de ca lumea şi cu un sex appeal atât de firav şi subtil. Zău că aşa ceva la Peninsulă nu există. “Cu atât mai mult ar fi bine să participați”, susură frumusețile de misionărițe cu îndeletniciri de agenți comerciali. Să nu ratați ocazia, zic, şi scot din gențile lor de misionărițe ceva, o broşurică mignonă, color redactată şi tipărită cu un text care spune că azi afli o idee care mâine poate să dea roade. Nu rata nimic, niciodată nu se ştie de unde sare iepurele unei afaceri rodnice, scrie acolo în broşurica promoțională şi Ilie dă din cap cucerit de sloganul acela promoțional, cel puțin la fel cum firmele italo-romena fură cucerite de sex-appealul misionărițelor.
*
– Mergem la seminar, întreabă, şi italo-romenii se uită la el amuzați.
– Văd că vrei să te faci capitalist foarte serios, îi spune Guido preocupat, pe când urcă în BMW-ul lui cam ponosit, numai bun, altfel, pentru asemenea daraveri la marginea lumii.
– Mergem, încuviințează cei doi şi fetele cele frumoase urcă şi ele fără multă sfială, ba chiar cu un firesc care îl izbeşte neplăcut pe Şfeic, obişnuit cu mai multă precauție a relațiilor dintre semeni. Fetele indică pe unde să meargă, la destra, la sinistra, pe aici, pe dincolo, stop la roşu, dă-i drumu, ține-o tot înainte şi vezi că poți să te strecori aşa, bun, e bine. În tot cazu’ capitaliştii italieni se pricep deja, cunosc străzile, înțeleg cum poți ajunge de la piața Protopop Achimescu la strada Martirii din decembrie, altfel nume noi pe care băştinaşii mai greu le învață, ei rămân cu ale lor, Gheorghi Dimitrov colț cu Iosif Rangheț, sau bulevardul Lenin cu Leontin Sălăjan. Doar veneticii ăştia care au dat năvală de când cu investițiile străine învață repede denumirile noi, se acomodează una, două cu piețe, localuri, cluburi. Aşadar merg la sinistra, apucă spre destra, avanti, zic, se încurajează şi fetele cele cu aspect de misionărițe rîd de nu mai pot, le place a dracu’ cum se descurcă capitaliştii, italo-romenii rîd şi ei, le place să se scalde în admirația fetelor: „se simt bine cu putanele astea cu înfățişare de preotese”, îşi spune încurcat în barbă Şfeic asistând la veselia din BMW-ul obosit dar, totuşi, cu număr de Italia, de la Padova, de loc din piața aceea largă străjuită de statui pe nume Prato della Vale. Stooop! Aici, strigă fetițele. Au ajuns pe o străduță umbrită de castani, străbătută de puful acela specific din luna iunie. Stoop, strigă şi BMW-ul chiuie din toate încheieturile lui bătrâne, oftează, sughite. Moare. Coboară din autoturism plini de voie bună, excitați de perspectiva unei ceva, o aventură. „Ăştia în veac de veac nu vor ajunge capitalişti”, îşi spune Şfeic, le place mai mult vânzoleala decât munca serioasă, îşi spune pe când tocmai se adună în fața intrării la casa de pe străduța umbrită de platani cu o placă mare, albă, cu înflorituri pe margini: CAPELA CREŞTINĂ LOGOS SPERMATIKOS, scrie acolo negru pe alb şi comunitatea italo-romena chicoteşte foarte excitată: ia, te uită, e ceva cu spermatikos, zice, vă place fetelor aici la CAPELA CREŞTINĂ LOGOS SPERMATIKOS, le întreabă şi ele pornesc a chicoti, cum să nu le placă dacă aici lucrează, adică nici n-ar putea spune aşa, nu lucrează, e aproape voluntariat ce fac, merg cu fetele celelalte şi găsesc muşterii pentru dezbatere, pentru workshop, înțelegeți, domnilor?
– Înțelegem, le răspunde destul de sumbru Şfeic din cauză că se arată foarte preocupat de soarta viitorului. Intră. Intrăm odată? Hai, domnii. Pătrund sfioşi într-un spațiu plicticos, o sală cu podele şi lambriuri, pe pereți îndemnuri spre bogăție, prosperitate şi credință. Dau din cap intimidați spre cei dinlăuntru, misionărițele ridică din mână, linişte, strigă, deşi e tăcere în sala aceea, n-ar putea spune că e gălăgie, doar aşa o şuşoteală înceată a unor oameni preocupați, care nu au timp de pierdut, ceea ce li se şi spune: domnilor, strigă una dintre însoțitoarele grupului italo-romenesc, vorba lui Guido, domnilor, puțină linişte, nu suntem aici ca să pierdem vremea, interesul dumneavoastră şi al nostru este tocmai să nu pierdem vremea. Se aud mai multe mormăieli încurajatoare, chiar aşa, toți ştiu prea bine că banii, ehe, banii care zice poporul ar fi ochiul dracului, se fac în timp, putem discuta treaba asta. Numai că nu mai discută nimic, deoarece tocmai vine pedagogul-misionar, puțintică răbdare, strigă cealaltă fetică-misionar, doar câteva minute şi începem întâlnirea noastră, zice, şi zumzăitul se reia molcom, asemenea vântului care foşneşte prin coroanele platanilor şi dacă ar fi careva curios să înregistreze pe un casetofon foşnetul acesta al lor ar avea sentimentul că este chiar aici, în mijlocul acestei săli a CAPELEI CREŞTINE LOGOS SPERMATIKOS. Comunitatea italo-romena îşi caută loc în față: “pardon, pardon, mi scusi”, spun, şi colegii de workshop îi privesc intimidați plăcut, iată ce înseamnă capitalismul: mobilitatea capitalului, globalizare, se mută capitalurile şi vin şi la noi, aşa par să spună privirile tihnite şi îndatoritoare ale participanților la workshopul al cărui titlul – LUMEA BANILOR ŞI LUMEA LUI DUMNEZEU – este scris mare pe un fel de tablă stranie, mai ales pentru Guido şi Antonio care n-au mai văzut aşa ceva, ei provin dintr-o țară majoritar catolică şi acest lucru este de înțeles, nu-i aşa Guido, îl întreabă Şfeic, că doar acolo la voi stă papa, în fond nu întâmplător au românii vorba populară: “drept cine te crezi tu, papa de la Roma?” Aşa îşi spun unii, altora când vreun seamăn de-al nostru valah are o părere atât de bună despre sine încât nu-i mai poți ajunge cu prăjina la nas, o altă expresie p op orană. “Ce vrei, nu înțeleg ce spui”, îi bolboroseşte Guido: “ce treabă ai cu Papa?” “A, nimic, chiar nimic, ziceam numai că voi sunteți catolici majoritari din cauză că papa e acolo la voi.” Nu apucă să răspundă Guido cum e treaba că intră o doamnă care pare a fi pastor, conferențiar sau, mă rog, ceva din amândouă. Italo-romenii se holbează la ea, are ca la patruzeci de ani, un corp foarte şic are pastorul-conferențiar, arată bine, nişte sâni puternici se arată de sub o bluziță strânsă, de culoare mov, şi a dracu’ să fiu dacă nu se întrevăd sfârcurile, ai zice că nici nu poartă sutien şi chiar aşa şi e. Poartă sutien sau nu, se întreabă comunitatea de afaceri italo-romena. Nu poartă. În timp ce italo-romeni se confruntau cu asemenea dileme, pastorul-conferențiar ajunge la masă, la catedră, îşi pune o frumoasă pereche de ochelari cu rame elegante, se întoarce din profil, priveşte deodată dusă pe gânduri la titlul mare scris pe tablă ca şi când ar încerca să-i stoarcă toate semnificațiile. Se lasă o linişte mare şi doamna se întoarce spre ei cu un aer aproape visător. Puțin mesianic. Vag prevestitor. “E vremea să înceteze această multiseculară dihonie între ban şi bunul Dumnezeu”. Se întoarce Guido spre Şfeic Ilie şi-l întreabă precipitat: “ma, mio amico, ce e aia dihonia?” Ilie dă din mână, îi strecoară scurt sensul mai uşor de înțeles: “dihonia e supărare, ceartă, ai capito?” “Si, si, molto interesant: dihonia, zici? Chiar aşa e, mare dihonia între il dio şi dolar, şi zici că doamna asta fără sutien vrea să o rezolve, e bine”. Şfeic îl străfulgeră din ochi, e vremea să nu mai facem mişto de toate cele, par să-i spună privirile lui mustrătoare viitorului asociat. Între timp conferința continuă, doamna se agită, cântă vocalele, se opreşte ca să tragă după ea asistența prin tăcerea semnificativă a pauzelor de gândire pe care şi le permite, la care îi îndeamnă. Femeia le spune, şi translatoarea o îngână repede, repede, în acelaşi fel cântat puțin:
– Tu trebuie să fii bogat, omule, să nu-ți fie ruşine de treaba asta, de chemarea asta la care te îmbie Domnul care nu vrea căderea creaturilor sale, îmbogățeşte-te, robule şi dreptmăritorule mieluşel, fii bogat, smulge-te din sărăcia în care te-a născut maica ta.
La asemenea vorbe toți cei din sală se uită ca drogați, cel puțin aşa îi par lui Şfeic care îi priveşte cu atenție. Guido trage ca de obicei ocheade primprejur după frumusețile locului, la fel şi celălalt: ”Alta nu aveți în minte decât femeile”, le spune şuierat şi puțintel agasat. “Chiar şi aici, în sfânt locaşul acesta, să nu poți tu să te dezbari de meteahna asta care pe mine unul nu mă deranjează, dacă n-ar fi să fie obligația de a face treabă. Vrem să devenim capitalişti sau de-ăştia, cum le spune, casanove rătăcitoare pe la tot felul de icoane ?”.
– Puțin ne uităm şi la viitoarele patroane, în fond putem foarte bine să fim şi una şi alta, mai şi trăim viața, nu ne chinuim încontinuu, ce, ai două vieți, mio socio?
– Asta aşa e, nu avem, aşa că mai bine să fim eficienți, înțelegi, să nu pierdem vremea. Mai bine să ascultăm ce spune madona asta cu sfârcurile abia dosite dincolo de bluza de mătase: “Ascultă, rob al Domnului, trebuie să doreşti prosperitatea ta, a familiei tale şi a poporului din mijlocul căruia te-ai ivit!” “Asta cam aşa-i” încuviințează intimidat Ilie: “nu eşti fericit doar când eşti sărac asemenea lui tanti Mărioara XE „tanti Mărioara”, fosta nevastă a lui conu Jorj, mecanicul de locomotivă”. Linişte, se lasă din nou o linişte pilduitoare şi vocea păstoriței, a misionariței se înalță melodioasă în marea năucă de participanți la workshop: “ascultă la mine, înveți şi vei progresa, orice idee înseamnă bani. Să facem bani, e vremea să fim bogați, să nu mai stăm la marginea istoriei, să nu mai fim pastorali, fără vlagă”. Dă din cap emoționat Ilie Şfeic. Se întoarce spre cei doi şi le şopteşte înfrigurat:
– Voi, în calitatea voastră de macaronari care nu ați trăit în epoca de aur, nu ştiți ce e cu societatea comunistă multilaterală, mai bine ascultați la misionărița asta aşa de sexi cu bluziță vaporoasă cum ne îndeamnă la prosperitate: “veniți de vă îmbogățiți, robi ai Domnului, sărăcia este un păcat greu, nu este nimic mai groaznic decât sărăcia, nimic mai neomenesc, nimic mai înspăimântător, e vremea să ai, să dobîndeşti, să fii tu însuți prin tine şi prin banii tăi, să urci calm în Opelul tău, în Volswagenul tău, în Merțanul tău, în al tău Ford Mondeo, robule al lui Dumnezeu.” Pe măsură ce domnița cu sfârcuri ivite de sub bluză rostea cele de mai sus, asistența părea adormită asemenea narcomanilor, asemenea ălora de prin mănăstirile musulmane, a dervişilor învârtitori care intră în transă, se extaziază treptat, îşi pierd firea, capul şi toate cele, “haleluiah”, zice mulțimea, mai apoi subliniază prin anumite sintagme cu valoare vocativă după cum urmează. Spre exemplu, domnița zice aşa: „Aminteşte-ți de Iehova, Dumnezeul tău, pentru că el ți-a dat puterea să fii prosper” (Deuteronom, 8:18). “Nu te teme de Mamona, nu-ți fie frică de arginți că Domnul i-a făcut pentru tine, ca să-i ai”. “Halelujah”, se aude ca un fel de geamăt sexual, “aşa-i, Doamne”, murmură din când în când mulțimea seminarizată, ațâțată de vorbe, de spusele femeii: “nu te teme, mielule, de Mamonna, Domnul Dumnezeul tău te vrea cu bani, de când am apucat pe căile preoției mi- am legat viața de menirea asta minunată prin care mi-am dorit să împac bogăția cu credința şi i-am căutat pe cei bogați din Cartea Sfântă şi i-am găsit pentru tine, miel al Domnului”. “Halelujah”, murmură seminarul, “halelujah”, zice, şi misionărița revarsă asupra lor un şuvoi de personaje din vechime: Abraham, şi Iacob, şi Moise, şi David, şi Solomon, şi Isaia, şi Ieremia. Halelujah, binecuvântat fie Domnul în veacul veacurilor… şi Neemia, şi Elisei, şi Elia: “nu uitați darurile scumpe pe care I le-au adus Magii, Pruncului: aur în sipete mari” “Halelujah”, murmură seminarul, “halelujah”, zice. “Ajută-mă, Doamne, să plătesc la timp facturile, să am grijă de bunul mers al afacerilor mele, să nu întârzii la achitarea impozitelor, aşa să fie, amin, amin, zic vouă, că cei care nu vor plăti la timp şi cu bună credință vor ajunge în Iadul plin de executori judecătoreşti şi faliment se va numi el în veacul veacurilor”.
– Pauză, strigă o ministrantă, o jună preoteasă din aceea care i-a acostat şi pe ei. Vă rog să treceți pe la contabilitate, să achitați contravaloarea workshopului, strigă ministranta şi mulțimea se dezmeticeşte ca dintr-o scufundare în extaz.
Sursa foto: aici