ȘERBAN AXINTE
Antologia Poezia română modernă. De la G. Bacovia la Emil Botta, alcătuită şi prefațată de Nicolae Manolescu, este, cu siguranță, una dintre cele mai importante lucrări de acest gen din literatura noastră. Publicată în 1968, ea a stârnit numeroase dezbateri şi controverse ce au avut drept consecință o flexibilizare canonică simțitoare. Ce-i drept, reacții oficiale prin presă nu prea au existat, dar de discutat s-a discutat mult. Mai ales că, la foarte scurt timp de la apariție, tirajul a fost retras de pe piață şi dus la topit. Cartea n-a apucat să se vândă decât în câteva librării din Bucureşti. Dar se pare că a fost totuşi mai bine aşa. Dezbaterea „mută” a contribuit prin aerul ei subversiv la impunerea celor câteva idei novatoare – presupuse de însăşi procesul selecției, dar şi de comentariul aferent – în conştiința literară a epocii. Deşi ne aflam în plin „dezgheț”, anii „obsedantului deceniu” nu-şi epuizaseră încă toate rudimentele. Aşadar, neincluderea în antologie a unor poeți oficiali precum Mihai Beniuc, pe de o parte, dar includerea unor scriitori din exil sau din extrema dreaptă interbelică, pe de altă parte, nu putea fi pe placul cenzurii comuniste. În Istoria literaturii române de azi pe mâine, Marian Popa opinează că aceştia din urmă chiar meritau interzişi pe motiv că fuseseră falsificați „prin alegerea unor poezii nereprezentative”. Argumentul invocat nu este valid. Da că ar fi fost vorba într-adevăr despre o falsificare, ea ar fi trebuit să devină obiectul criticii de întâmpinare, nu al cenzurii ideologice. Chiar şi aşa, marele merit al lui Nicolae Manolescu nu rezidă neapărat din conturarea unui nou profil al poeziei moderne româneşti (deşi nici acest aspect nu trebuie ignorat), ci mai ales din relativizarea direcțiilor canonice în vigoare la acea vreme. În plus, studiul introductiv intitulat Metamorfozele poeziei (devenit în acelaşi an carte de sine stătătoare) a reprezentat o tentativă de racordare la dezbaterile teoretice europune şi, în acelaşi timp, o remarcabilă „reînnodare cu firul tradiției călinesciene a criticii”, ca să mă folosesc de o observație a lui Mircea Mihăieş.
Transcriu aici un fragment ce mi se pare concludent pentru modul în care Manolescu intră într-un dialog implicit cu marile teorii europene ale poeziei, fără însă a pierde legătura cu un anumit model canonizator de extracție călinesciană: „Călinescu situează pe Blaga în ortodoxism, pe Arghezi şi pe Philippide în modernism, pe Pillat în tradiționalism. Istoriceşte, lucrurile stau întocmai: astăzi însă individualitatea unor atât de mari poeți îi pune alături de orice clasificare. Şi nici curentele (devenite clasice) nu ni se mai par la fel de bine definite ca altădată spre a putea gândi, în funcție de ele, mişcarea poeziei. Mai evident este de exemplu că, indiferent de materialul ei obiectiv, poezia română modernă se naşte din simbolism, luând cunoştință de sine şi meditând asupra lumii spre a cădea victimă tocmai acestei conştiințe, întorcându-se asupra ei ca asupra unei realități unice, suficiente. Şi tradiționaliştii şi moderniştii ascultă de acest destin comun”.
Antologia a fost interzisă, dar apoi lucrurile au început să evolueze spre o relativă normalitate. „Autonomia esteticului” a încetat să mai reprezinte doar o alăturare oximoronică de cuvinte.