RADU VANCU
Discuția privind sfârșitul ierarhiilor literare, disoluționismul, să-i zic așa, nu e în nici un caz o generalizare a aceleia privind revizionismul. Strâns legat de bătăliile canonice postdecembriste, cel din urmă este, până la urmă, un avatar al epistemei moderniste, întrucât proiectul recanonizării e expresia unei gândiri tari, pentru care edificarea canonului e teleologia literaturii înseși, pe când disoluționismul implică, pe stil postmodern, pulverizarea oricărui canon, fie el oficial sau alternativ, ducând astfel până la implicațiile ultime premisele gândirii slabe.
Canonul pulverulent, canonul făcut praf și pulbere – sigur, sună atracțios și terifiant, ca acea invitație a lui Nietzsche la filosofarea cu ciocanul. Însă tolerantul, blândul spirit postmodern nu empatizează cu frenezia avangardistă a demolării de plăcere; barosul epistemic bufnește din rațiuni de utilitate, aplicat sistematic (și întru… sistematizare) pe toate Casele Poporului canonice, pentru a le folosi molozul (și el tot canonic, firește) la reconstrucție.
Însă arhitecții postmoderni nu au în minte o altă Casă a Poporului. Sfârșitul ierarhiilor nu înseamnă reierarhizare, după cum nici anarhie. Materia reciclată e reasamblată într-o structură în care nici o parte nu prevalează asupra întregului, ori asupra alteia. Literatura nu există pentru a intra sub formă de roman într-o Istorie, ci e mai degrabă un poem în care firește că există versuri mai intense sau mai neutre, dar nici unul dintre ele nu poate fi scos fără a fragiliza întregul. Scriitorii nu sunt personaje principale, secundare ori episodice distribuite astfel după fantezia Criticului, putând fi așezate la o adică la index sau la „autori de dicționar”, ci strofe sau versuri (sau chiar hemistihuri) strict necesare, peste care nu se poate nicicum sări (pentru că poezia, din fericire, nu e rezumabilă de către nici un Critic). Iar o jumătate de vers e, se înțelege, la fel de indispensabilă ca o sextină.
În ce mă privește, prefer să fiu o virgulă într-un astfel de poem decât o piatră în vreo Casă a Poporului.
MILAN DOBRIČIĆ
Yes, if you take a look at the history of literature, you can clearly see that critics were more important at the beginning of the 20th century, for example, than they are now. They had something to say about something to some readers.
But, since then, the production of literature became massive, translating more common, the world itself, and not only the world of literature, is bigger than ever and also closer than ever. Literary critic is no longer a medicine-man in a small village.
Yes, readers choose books based on the cover, title, TV commercial. Now everything becomes visual. One won’t listen what a critic has to say, one won’t read, one will look, see.
Once we had a good well-read book, and the film based on it was just a bonus. Today youth think that Tolkien wrote his trilogy after the films were shot.
And, if you have one critic saying this, you have another one saying just the opposite. It’s democracy. A book can always find someone to praise it. So, you have to choose the opinion you will listen to.
And again, how can you have history of literature without a canon, order, hierarchy? In the end, there will be some canon learned at schools and taught at universities. If someone from Serbia comes to you and asks about some Romanian literature history, or even present scene, you will hardly be able to present him all the variety there is. It would take you years to learn everything there is in a single national literature. So you have to opt for some canon. The canons will, of course, change, they will now be more informative and democratic and less tough hard hierarchy of one individual. But canons will exist. Everything will be in the reach of your arm or mouse click, but that mass will bring a need for selections, recommendations, advices. And canons. As I said, they will exist, one way or the other.
LIDIA VIANU
De când eram studentă la filologie, mi-a rămas în minte un singur principiu absolut (tot restul în literatură e, din fericire, relativ): nici un text literar nu poate fi judecat cu măsura ‘mai’ bun ori ‘mai’ prost decât altele. Un text literar este unicul lui etalon, e un canon în sine. Plec de aici când îmi exprim marea neîncredere în tot felul de canoane (de la literar la feminist, etc). Cuvântul canon însuși a avut o carieră agresivă, a alimentat nevoia multor pseudo-critici de azi, care se ascund în spatele unui termen-lozincă pentru a-și legitima discursul. Faptul că mi se cere să accept ‘canonul’ lui Bloom ori al altuia mi se pare o dovadă de totalitarism intelectual, un fel de brainwashing. Cum mi-am trăit tinerețea în exercițiul obedienței și al autocenzurii, cer permisiunea colegilor cu agresive înclinații teoretice în critica literară să-mi fac propriul canon, pe care să nu-l impun nimănui.
I was a young student of English and world literature when I was taught the one and only principle in literary criticism (all the rest is relative in literature, thank God): no literary text can be appraised in terms of ‘better’ or ‘worse’. A literary text is its own measure, it is a whole canon in itself. This is where I come from when I voice my distrust of all canons (literary, feminist and so on). The word ‘canon’ has had an aggressive career: it has fuelled many contemporary pseudo-critics’ need to hide behind a ready-made weapon in order to justify their critical discourse. I resent being browbeaten into adopting Bloom’s or another critic’s canon; I see in this a form of intellectual totalitarianism, an attempt at brainwashing my critical judgment. Since I have spent my youth unwillingly practicing obedience and self-censorship, I feel I must ask the permission of theoretically-minded critical colleagues to get away this time with my own canon, which I have no intention of imposing upon anyone.