VASILE VLAD
Despărțire
Zorii se umflau în pieptul cocoșilor,
dar nu zorii se umflau în pieptul cocoșilor,
ci pieptul cocoșilor se umfla în zori,
până lepăda cântecul.
Oricum,
pentru că nu doream să plec nicăieri,
ajungeam în gară,
dar nu ajungeam în gară
pentru că nu doream să plec nicăieri,
ci pentru că trebuia să ascultăm semnele de adio
îngrămădite în brațe,
o dată cu clarul de stea,
coborât de-a lungul sângelui.
Acolo, vorbele ne săreau ca niște sâmburi,
în față,
și eu îți spuneam
că în fiecare spital
există o sală de festivități,
unde bolnavii sunt obligați să poarte mâini,
și tu îmi spuneai că într-o singură frunză
dintr-un mare oraș
se pot afla câteva zeci de copii foarte verzi,
care ar fi putut desena copaci
cu creioane verzi de asemenea,
și eu îți spuneam
că nu vreau să-mi dau sufletul peste cap,
și tu îmi spuneai că trebuie să-mi scot mâinile din urechi,
și eu îți spuneam că trebuie să-ți scoți mâinile din urechi,
și tu alergai într-o parte,
și eu alergam în alta,
și frunzele treceau galbene,
galbene,
în alt anotimp.
Aș vrea să spun adânc ceva
Când urc sunt trist, înșelat,
când cobor sunt trist, înșelat.
Nu mai știu să râd de aceeași parte
cu sângele tău,
sufletul meu e stătut
și cenușa lui umedă zace.
Aș vrea să spun adânc ceva
ca un cearcăn,
despre cel care și-a ars zdrențele
la marginea mării
lăudând ultimul anotimp,
despre pădurea de cretă care-ți scutură
ochii,
ca un hârb de pasăre înălțată,
despre vânturile care-mi sparg sufletul.
Aș vrea să spun adânc ceva
ca un cearcăn,
însă tac,
pentru că am privit peste ochii tăi,
m-am târât pe treptele unui arbore,
și-am ascultat țiuind liniștea.
Scrisoare neagră
Am avut câteva dimineți crude
cu iarbă veche. Brume imense credeam că ne
amestecă sufletul.
Strâns din nopți
lângă tine strânsă din zori vorbeam despre
dragoste.
Și uite că otgoanele s-au desfăcut
sub privirile-ți aburite,
ai devenit ultima bancă,
ai devenit strada cu un nume de rufă,
și eu mă bucur în timp ce zgomote cad de pe ziduri,
mă bucur cu toate scorburile din suflet, așa,
în numele meu, în numele sărbătorilor pe care le-am păzit,
și nu le-ai cinstit,
degeaba vii cu întuneric în colțul surâsului,
degeaba vii cu o lacrimă desfăcută,
gata.
(din “Pedepsele”, Editura pentru Literatură, 1968)
Printre baraje de ceață se deslușea
Printre baraje de ceață se deslușea
fumul păpădiilor și trecerea ta. Zăpezile trupului
nu își depuneau prin băltoace urmele
iar lacrimile date afară nu te știau.
Ca un covor peste ziduri
îmi este inima. Ai venit să adaogi
o lacomă umezeală
rădăcinilor,
și mizeria divizărilor să o sporești
prin somnul scobit.
Pentru cei înecați va trebui să plâng
în apă.
Așteptarea violentă nu mai aduce
nimic.
Un cuțit îmi smulge din piept
doar transpirația.
Oho! privesc dintr-o curbă câteva bucățele
și îmi spun (da, la verificarea mădularelor
inima nu știu să lipsească) departe de propria mea
cenușă crăpa-voi de râs.
Sângele tău scurgându-se
către întunericul dens al rădăcinilor
mi-a lăsat doar sărbătoarea absenței
și de atunci, lăcrimând, lăcrimând,
prin îndoiturile nehotărârii,
șterg un păianjen la gură, șterg putina.
Însemnări pentru dezastre (II)
Cu adevărat mai aproape
se află frumusețea colbului. O, ne trebuiau
zilele, o cumințenie peste altă cumințenie
așezată. Iertare astfel pentru lumina
obișnuită cu limita gestului. Iertare
astfel pentru demersurile însuflețirii.
Încrederea în gropi
putea să pară
până la întunecarea ochilor
mai degrabă un orizont pe rugină.
Un crin crescut în plămân, oho!
seamănă cu oglinda tăvălită în glasul
unei femei. Până unde însă zăpada
își păstrează numele bun
cuvintele, ca fluturii într-o cușcă
de fluturi, pulsează prin suflet,
paznici triști.
Ochiul îmi este greu
Ochiul îmi este greu. Lumina montată în ceară
se duce. După atâtea dislocări
s-ar zice că oasele au rămas în mâini
dinadins.
Ca o avalanșă de bâte
pe suprafața înotătorului
s-au perindat întâmplările.
Și târnăcoapele aruncate în sus
ne amintesc doar cum ochii și-au făcut datoria.
Și lăstarii salvați ai podișului
ne îndeamnă să ne zâmbim cu respect.
Și, pentr a-și vorbi de la egal la egal,
fiecare și-a însemnat locul
cu o pietricică luată din ficatul morții.
Acuma, când știm cât valorează schimbarea duioșiilor,
când iubirea clădită vigilent
și, în vremea unei zăpezi gâfâite
se duce, când știm că povârnișurile pătrund
în binecuvântările noastre, că visul unui greiere
nu rămâne suspendat de inimioara acestuia,
că nimeni nu sosește cu adevărat de la-nceput,
sufletul nostru brutal pe cazmale
îl vom lăsa dus.
și trecut ca un pumn de apă.
(din “Omul fără voie”, Cartea Românească, 1970)
Epoca noastră scăldată
Se poate. Și asta se poate. Era epoca noastră scăldată,
în salonul cu păuni discutam despre farmecul monștrilor.
Erau ceasurile noastre de vază, fără cuiburi căzute-n noroi,
cratere fără ecou.
În privirile ei deslușeam splendoarea unei clime unice,
dar mie-mi venea să-i pisez genunchii.
Se poate. Și asta se poate. Nu era o bișniță delicată,
o boarfă adusă-n tranșee pentru uzul soioșilor,
ci crinul meu tâlcuit, o morișcă pe cruci.
Nu știa să ofteze brutal, nu întâlnise mătăhăloase priviri,
dar mie-mi venea să-i pisez genunchii.
O socoteam prada mea bolnavă,
ceremonia domoală a șansei de a face ocol,
sau poate versiunea în alb a unui fruct foarte negru.
Era ca un evantai prăbușit, era tăcerea mea crucială,
dar mie-mi venea să-i pisez genunchii.
Se poate. Și asta se poate. Nu încropeam jurăminte în pumni,
observam drojdia visului surâzând.
Era sita mea cea mai lividă, pâcla mea cea mai lejeră,
făgăduiala cea mai statornică,
dar mie-mi venea să-i pisez genunchii.
În primul rând nu cred
În primul rând nu cred. Sigur,
mai sunt și parantezele printre noi. Răcoarea
din spatele lucrurilor.
Rododendronii.
Investigațiile.
Însă lucrurile albe nu se țin minte. Odată
cu lacrima cade și ochiul. Nu există mal,
asta în general.
Depărtarea nu are o dreptate pregătită
fiecăruia. O, acoperă-mă, suflet, îmbâcsește-ți vulcanii,
este ora zero. Sarea strânsă împrejurul pleoapelor
stă mărturie. Mereu este ora zero, iar până la tine
doar treptele uitării așteaptă.
A devenit posibilă și virtutea frigului.
Va deveni posibilă și iluzia mării. Acolo
cu bucăți de făină mică vom lipi bucăți de hârtie mică
în orbitele morților care nu s-au născut.
Voi mai prezida o deschidere de trandafiri.
Voi mai cugeta la hoții de acoperișe.
Voi mai privi consternat fructele negre ale soarelui.
Dar se aud strigătele: ai grijă de tine. Nu reflecta
la păsările care visează căzând din cuib.
Nu face să te apropii de ultimul oraș
păstrat în formal. În interiorul privirii
nu-l păstra pe rănit repetându-și alfabetul
în fața inimii.
Omul este curat. Omul este frumos. Omul
este demn. Omul a inventat roata. Omul s-a făcut
hingher și visează câini. Omul are globule de catran.
Are globule roșii. Are globule albe. E angrenat
în loteria exagerărilor. Scrie despre pace.
Își respectă osul. Scrie despre război.
Salută natura.
Ultimul comunicat
al Congresului umaniștilor
spune clar.
(din Sărbătorile absenței, Cartea Românească, 1971)