Radu Găvan (n. 1978) este autorul romanelor: Exorcizat (2014), Neverland (2015), Diavoli fragili (2017), Isus din întuneric (2021) și al volumului de poezie Bestia obișnuinței (2019).
Foto: Institutul Blecher
RADU GĂVAN
Câine negru, porumbel rătăcitor
| fragmente |
Ada, detectiv focos, tușește o poveste.
Acum o lună a fost amărâtul ăla de se aciuase sub pod. Avea șaizeci de ani și trăia din cerșit. Un boschetar, nu-i păsa nimănui de viaţa lui, dar tot s-a găsit unul să i-o ia, și nu orișicum. Treizeci de lovituri de cuţit. În faţă, în piept, în braţe, în testicule, l-a ciuruit bine de tot. Ţin minte că m-am uitat la faţa aia roșie înţesată de muște și m-am gândit: Ce mama dracului e în neregulă cu noi? În fine, tot în ziua aia am arestat un suspect. Un aurolac de nouășpe ani, vai de mama lui, nici nu știa cum îl cheamă de drogat ce era. Dormea buștean la nici zece metri de cadavru. Lângă el am găsit un cuţit mânjit de sângele victimei. Puștiul puţea într-un hal fără de hal și avea sânge pe faţă și pe haine. Când și-a revenit la secţie a ţinut-o una și bună că nu-și amintea nimic. Pe mânerul cuţitului erau amprentele lui. Caz închis. Puștiul o să intre la pușcărie, unde o să-i facă vreunul felul și cam așa se termină povestea.
Săptămâna trecută au adus o elevă, avea cinșpe ani, și o violaseră și o omorâseră în bătaie. I-am arestat pe făptași ziua următoare. Trei băieţi, colegi de liceu cu ea. Cică se îmbătaseră și nu au mai știut ce fac. Erau la o petrecere și fata se dăduse la ei, așa spuneau și plângeau ca niște fătălăi. La un moment dat, unul dintre ei a pălmuit-o, așa, în joacă, și ea s-a supărat și l-a înjurat, apoi l-a lovit și l-a zgâriat. Ceilalţi au sărit să-l apere și dintr-una într-alta, ca prin magie, ţac-pac – traumatism cranian și adio viaţă. Așa ziceau ei, da, după care au venit probele și probele spuneau că fusese viol și că fata fusese agresată și că ei erau niște criminali și aveau să înfunde pușcăria. Atunci li s-au topit feţele alea urâte și plânsetele alea prefăcute au încetat și cam asta a fost. Au mărturisit toţi. Nenorociţii dracului. Criminali la cinșpe ani. Cea mai nasoală fază a fost când au venit părinţii s-o vadă. Îţi frânge inima chestia asta. N-ai copii, dar tot ţi-o frânge. N-ai ce să le spui, dar tot mormăi ceva. Apoi pleacă și în urma lor rămâne o umbră, ca un abur, și stai și te uiţi la umbra aia și aștepţi să spună ceva care să dea sens la tot ce s-a întâmplat, dar umbra nu spune niciodată nimic.
Ieri au adus-o pe fata asta frumoasă, cu faţa stâlcită și trupul mâncat de câini. Cum dracu’ să-i explici unui tată că un bărbat oarecare a futut-o și mai apoi a omorât-o în bătaie pe fiica lui, după care a lăsat-o într-o groapă nenorocită să o sfâșie câinii. Cum să privești chipul ăla desfigurat și să mai încerci să înţelegi ceva, să crezi în ceva. Cum?
Ai zice că după atâţia ani ar trebui să te obișnuiești cu toate astea. Pe dracu’! De fiecare dată e la fel. E drept, nu mai borăsc când văd vreo nenorocire, nu că m-aș fi obișnuit, doar mi s-a întărit stomacul. A intrat tipul ăsta, tatăl fetei, și nu știu cum era înainte, dar acum arăta ca o epavă. Avea în jur de cincizeci de ani, nici scund, nici înalt, umerii căzuţi, stăteau hainele pe el ca pe gard, părul zburlit, tras la față. Ochii însă îi ardeau în cap. L-am dus să o vadă și când am tras cearșaful l-am privit cu atenţie și am văzut că ochii lui își pierduseră din strălucire, însă continuau să ardă mocnit, ca doi tăciuni. Plângea. Ea e? am întrebat inutil și el a încuviinţat. Ea e, Clara, fetiţa mea, a spus și și-a șters lacrimile.
***
Scândura plânge și spune.
După ce și-au făcut mendrele cu mine, m-au luat & m-au încuiat într-un sertar. Afară, pe mine se pișau câinii & mă bătea soarele & se târau tot soiul de lighioane, dar mă spăla ploaia & mă răcorea vântul & priveam cerul & ascultam păsările. Aici nu e altceva decât întuneric & tăcere & mă sufoc, sufoc, sufoc. Oi fi doar o scândură oarecare, da’ am și eu un suflet. Ce, doar Pinocchio știţi & gata? Blestemată fie ziua în care am mușcat din carnea fetei.
***
În întuneric, culcat pe patul ei, tatăl spune.
Acum cincisprezece ani, un băiat din vecini a dispărut. Avea cinci ani și nimeni n-a mai știut nimic de el de atunci. Era prietenul Clarei și se jucau toată ziua pe trotuar. Două mogâldeţe șușotind. Uneori, tolănit în balansoarul din curte, le ascultam vocile mici și râsetele. În acea zi, în urma lui a rămas un desen cu creta pe trotuar. Apoi a plouat și desenul s-a șters.
În ziua aia, Clara era cu David, ca de obicei, stătea și se uita la el cum desena pe trotuar, însă oricât au descusut-o nu a reușit să-i descrie chipul răpitorului. A spus doar că era înalt și îmbrăcat în alb și avea o pălărie înaltă, tot albă. Polițiștii au tot bătut-o la cap și au tot încercat să-i facă portretul robot, dar n-a ieșit nimic.
După câteva zile, a desenat totuși ceva. Un bărbat înalt, cu pălărie și un copil. Nu-ți dădeai seama de nimic din desen. Doar ovale, puncte și linii. L-am arătat polițiștilor, dar degeaba.
Țin minte că primul gând care mi-a trecut prin cap când am aflat a fost – Doamne, bine că nu a fost Clara! Bine că nu a luat-o și pe ea. M-am simțit vinovat că am gândit așa, dar nu m-am putut abține. Gândul că aș fi putut să o pierd era de neîndurat.
Îi mai vedeam părinţii din când în când. Mă priveau, zâmbeau și îmi răspundeau la salut, dar privirile lor treceau prin mine, zâmbetele erau grimase și vorbele li se scurgeau mecanic de pe buze. În realitate nu mă vedeau. Umbre rătăcite. Așa cum sunt și eu acum. La un moment dat s-au pierdut. Ca și când nici n-ar fi existat vreodată. Tatăl a plecat și ea nu a mai ieșit din casă.
Întotdeauna m-am întrebat ce e mai rău – să mori zi de zi agăţându-te de o urmă de speranţă, gândindu-te neîncetat la copilul tău – dacă mai e în viaţă și dacă da – unde e și ce face și alte o mie de întrebări fără răspuns, sau să știi că nu mai e și să mori oricum în fiecare zi.
Nu găsesc vreun răspuns. Nu există vreun răspuns, ceva de care să mă agăţ, o boabă de raţiune, un sens cât de firav.
Mă sufoc.
În întuneric, un bărbat ghemuit pe un pat îngust,
afundându-se în salteaua moale
ca într-un lac negru fără fund.
O umbră, ascultă umbra.
***
Lola Nebuna soarbe un cocktail și spune.
Nu mai pot eu că m-au poreclit Lola Nebuna. Din partea mea puteau să-mi zică și Lola Gurista, nici că-mi pasă. Nu prea-mi place, totuși, cum sună Lola, dar cred că pot trăi cu asta. Am trecut eu prin chestii mai rele. Am stat lângă limbricul ăla de Leo încă de pe vremea când era un pârlit ce spăla vasele și podelele la localul lui tata. Așa l-am cunoscut. Veneam la tata și el era acolo, cu o bonetă caraghioasă pe cap, vesel tot timpul, îngânând un cântecel și făcându-mi cu ochiul. De chipeș era chipeș, jigodia dracului, și m-am amorezat mintenaș de el, mai ales că eram și eu o fătucă năzdrăvană și mare lucru oricum nu aveai ce să faci în orășelul ăla. Și uite-așa, nici una, nici două, m-am luat cu tembelul ăsta. Tata, săracu’, s-a împotrivit el ce s-a împotrivit la început, după care, văzând că n-o scoate la capăt cu mine, a cedat. Deh, o fiică avea, și mama se dusese deja de trei ani, așa că nu prea a avut de ales, plus că el era un om blajin, nu ţinea la supărare și fugea cât putea de ceartă și altele asemenea. După o vreme Leo al meu s-a transformat într-un mare crai. Domnul devenise mare patron de restaurant și se purta ca atare. Se înţolise, își luase o mașină decapotabilă, se parfuma și ferchezuia la mare artă. La început am zis că, na, trece și el printr-un soi de criză și l-am lăsat în pace. Dup-aia, la câteva luni, l-am dibuit cu prima pipiţă, o studentă aflată în vizită la părinţi în vacanţa de vară. I-am făcut un scandal monstru, ăsta a căzut în genunchi, mi-a pupat picioarele și alte scamatorii de genul, s-a jurat că hâr că mâr și cumva m-a îmbârligat și l-am iertat. După câteva luni, alta bagaboantă. La fel, că haaaa și huuuu și să vezi și să crezi și iertare, tot tacâmul, și proasta pământului iar a trecut peste. În mod surprinzător, peste alte câteva luni apare la restaurant o baborniţă cu vreo treizeci de ani mai în vârstă, se așază la masă și mă cheamă să vorbim. Eu nu prea mai treceam oricum pe acolo, dar în ziua aia m-a prins, m-o fi urmărit, naiba știe. Zice că e treabă serioasă între ea și Leo, amor beton, și că mă roagă să nu mă bag în calea fericirii lor, că ea are o situaţie bună și poate să aibă grijă de Leo așa cum merită un bărbat ca el și tot soiul de căcaturi din astea. Sătulă până peste cap de baba aia nebună, îi zic unui băiat să-l cheme pe marele bărbat și când el își face apariţia și o vede pe babetă la masă cu mine, în restaurantul nostru, belește niște ochi de zici că-s baloane. Îl invit politicos să ia loc, deși în sinea mea îmi venea să iau un cuţit și să le fac felul la amândoi, și dobitocul se așază ca un mielușel și începe s-o îmbârlige pe babă de faţă cu mine, că să vezi că a fost o neînţelegere, că ea înseamnă altceva pentru el decât crede ea, că e așa, ca un fel de soră ori o figură maternă, mai mult, un soi de mentor și că el nutrește numai și numai admiraţie pentru așa o persoană deosebită ca ea, o doamnă în toată puterea cuvântului, și tot așa până când baba se scârbește de tot și se cară ţanţoșă din restaurant la dracu’ s-o ia și atunci mă car și eu după ea și ne suim în mașini și demarăm vijelios ca în scenele alea dramatice din filmele proaste.
De atunci parcă s-a rupt ceva în mine. Nu i-am mai zis nimic și el a continuat să se poarte la fel. Cu tata nu vorbeam de lucrurile astea, nu voiam să-l mai amărăsc și pe el cu problemele noastre. Din când în când intuiam că Leo și-a găsit o amantă nouă, o simţeam din felul în care cânta în faţa oglinzii când se bărbierea, după hainele pe care le purta, din felul în care îmi evita privirea, din tonul prefăcut al vocii. Uneori îmi spuneam că nu-mi mai pasă și uneori chiar nu-mi mai păsa, alteori însă sufeream groaznic și plângeam până aproape de leșin. M-am gândit de atâtea ori să-l părăsesc, să plec eu sau să-i spun să plece și să mă lase dracului în pace, dar n-am putut să duc la capăt planul până anul ăsta. Acum câteva luni m-am trezit într-o dimineaţă și m-am simţit plină. Pur și simplu nu mai puteam îndura. Bulangiul avea o pipiţă nouă, de câteva zile înflorise din nou și arăta ca un crai, iar simpla lui prezenţă ce radia fericire îmi umplea inima de venin și scârbă, și în acea dimineaţă îmi atinsesem, în sfârșit, limitele. Am hotărât ca eu să fie cea care pleacă, să-l ia dracu’ cu tot cu spelunca aia, căci asta ajunsese restaurantul cochet al lui tata – o bodegă nenorocită, la dracu’ cu orașul ăsta, la dracu’ cu toate. Aveam să încep o viaţă nouă. Am făcut un duș și după multă vreme am cântat și eu în baie, după care m-am dus la bancă, unde am retras o sumă frumușică, apoi m-am întors acasă, am împachetat niște haine și alte lucruri de trebuinţă și am pus bagajul în mașină. Apoi m-am simţit surmenată și am zis să trag un pui de somn, înainte să mă cărăbănesc. Când m-am trezit, se întunecase. Leo nu se întorsese și am luat hotărârea să plec a doua zi, pe lumină. M-am uitat la televizor, am citit puţin, apoi am mâncat ceva și am băut un pahar cu vin și m-am băgat iar în pat. În acel moment, moţăind la căldurică, ideea de a îl părăsi pe Leo parcă nu mai părea așa bună. Am adormit și când m-am trezit, el era lângă mine, sforăind ca un porc. M-am sculat în capul oaselor și m-am uitat la el. Luna bătea în cameră și îl vedeam bine. I-am cercetat chipul o vreme și brusc am simţit o furie rece invadându-mi pieptul, de parcă toate umilinţele și toate supărările și frustrările se adunaseră într-un val uriaș care acum se spărgea de ţărm. M-am ridicat din pat și m-am dus la bucătărie. Am luat un cuţit și m-am întors în dormitor. M-am aplecat deasupra lui și l-am privit câteva clipe. Apoi, cu o mișcare circulară perfect executată, i-am scos ochiul din orbită. Pentru o clipă timpul s-a oprit, apoi Leo a început să urle și să se zvârcolească prin pat ca un animal. Am ieșit în grabă din casă, m-am suit în mașină și am demarat. Era tocmai bine, plecam pe lumină.
Revista „Poesis internațional” poate fi comandată de pe site-ul Casei de Editură Max Blecher.
Abonamente și donații:
PayPal:
Patreon: