Andreea Petcu (n. 3 noiembrie 1997, Albele, jud. Bacău) a absolvit Facultatea de Litere la Iași. A citit la „Noaptea albă a poeziei” din cadrul FILIT și la „Nepotu’ lui Thoreau” și i-au apărut poeme în „Apostrof”, „Timpul”, omiedesemne.ro.
Fotografie din arhiva autoarei
ANDREEA PETCU
Nimic neschimbat
Sunt copilul împăiat al familiei,
Mama îmi pune fundițe,
Uneori mă mângâie
Și asta seamănă cu dragostea.
Cresc în fiecare seară
Și mă mănânc când mama doarme,
Păpușa de porțelan ea mă-alintă,
Corpul meu mort îl scapă din brațe
Și mă repară cu mâinile ei de măcelar.
Am 25 de ani și cușca mea se desface,
O sărut pe bătrână, pereții casei se crapă,
Un corp de uriaș zguduie pământul
Dinamica lui este fuga.
Mama e fericită, visează că fata ei s-a măritat.
Când dragostea se usucă
La 7 ani mă încălțam pe dos
Și nu știam de unde vine violența tatei,
Frica creștea prin piele, rana mea ușoară.
Să faci tot ce poți când crești cu biciul pe spate
Să i te supui sângelui tău.
La 14 ani îi spălam ciorapii plini de pământ,
Rana mea ușoară când mai târziu m-a strâns în brațe,
Strânsoare, căldură și foc,
Copilă în cuptor când memoria se înnegrește.
La 17 ani cortinele au căzut, corp părăsit.
Nu știam de unde vine mila tatei,
Mama îi săruta mâinile, norii se revărsau în ochii lor.
Un desen familial, un virus necesar,
Din rana mea să înflorească un suflet gras și blând,
Tata râdea întins pe covor sau tata râdea din interiorul paharului.
Mult mai târziu port în loc de suflet un sac peticit,
Mama e în mijlocul bovarismului,
Tata cere bani și supunere.
Strânsoare și mult foc când dragostea se usucă.
Caută ieșirea
Eu nu știu ce să fac cu toți oamenii ăștia apretați,
Cu toți oamenii ăștia izbiți de promisiunile vieții.
Aici sau acolo când vânătorul sau măcelarul,
Îmblânzitorul sau bucătarul,
Consumatorul sub aceeași lozincă:
Că faci tot ce poți tu, putere, să nu cazi din muzee,
Tot cumperi detergenți pentru o piele din cauciuc!
Și nu văd diferența dintre fugă și trecere
Când frunza oricum cade
Și partea frumoasă a mătrăgunei
Crește sub pământ.
Până la acțiune conștiința pronunță condiții.
Și dacă a începe să te locuiești înseamnă a înfige maceta
În sufletul lumii,
Am să accept lipsa de însemnătate
Și că orice viață poartă o vină.
Când dimineața Amaterasu pasiv arde,
Când câinii se roagă, călugării se pișă,
Ce mai contează distanța sau legătura!
Viața e scurtă și suficientă.
Când unii se duc mai vine o briză de putregai,
Când alții sunt gata să explodeze
Mi se face foame.
Rugăciune
Au trecut ani de când nu mă mai închin
Nu mai cad în genunchi,
În locul tău o carne mică mi-a crescut în suflet.
Caut să îi cumpăr lumină femeii bătrâne,
Noaptea o visez cum își ia toporul,
Începe.
Își taie copilul, își taie bărbatul,
Le vinde carnea.
Noaptea aud cum bate în ușă și cere să aduc sacii de rafie.
Simt multă durere de când tu nu mai ești,
Nu te mai numesc, nu te mai închipui,
Am nevoie de tine
Când nu știu să vorbesc.
Aș vrea doar să-mi astâmperi cruzimea.
Corpuri părăsite
Soarele seamănă cenușă,
Fața mea face umbră mierlei căzute
M-apropii stângace, trupul ei jumulit țipă.
Printre tufișuri pisica cu gura căscată
Hap, somnul își înfige sămânța bolnavă.
Îmi construiesc un cuib părăsit în minte,
Luna îmi împletește paie coapte,
Mierla mea moare și cântă
Continui să îi dau de mâncare.
Demnitate
Mă îmbrac,
Calc în mintea celorlalți.
Îmi prind părul,
Demnitatea mea e aceea de a fi singură printre ei.
Mă rujez,
Nu mă sufoc, nu îmi este frică.
Mă privesc,
Demnitatea mea este aceea de a-mi contempla frumusețea
După ce istoria mi-a retezat capul.
Mă opresc.
Plec din punctul în care femeia nu a însemnat
Decât victoria unui animal hămesit.
Curajul aruncă cuțite la țintă,
Blândețea linge rănile câinilor,
Durerea îngroașă pereții cărnii.
Siguranță până în străfundurile pământului.
Tot ce a fost al meu va rămâne în mine.
Spirală
Corpul meu depozitează sperma,
Corpul meu e populat.
Obișnuința de a nu rămâne singură
Nu mă face mai fericită.
Un vierme învins printr-o înțepătură a penisului
E o natură poluată.
Un corp transformat
E o industrie din anii ‘80.
Orice legătură în care se populează
Mult prin discurs
Se încheie prin nașterea puiului vierme.
Revista „Poesis internațional” poate fi comandată de pe site-ul Casei de Editură Max Blecher.
Abonamente și donații:
PayPal:
Patreon: