transcriere după un caiet vechi, nedatat, probabil din anii de facultate
MARIN MINCU
Aceste versuri anterioare volumului de debut („Cumpănă”, 1968) au, la lectură, un ecou ciudat și un anumit tip de coerență, de parcă ar fi scrise postum…
Prin „autenticitatea scriiturii”, Marin Mincu înțelegea intuiția, de la început, o anumită grevare a scrisului, permanentă și activă, de către conștiința acută a propriei morți. Fără ea, fără finitudinea înțeleasă ca prezență în act, nu se poate vorbi despre autenticitate. Această prezență, deosebit de concretă, este cea care, mai ales, se opune ca un obstacol, fiecărui cuvânt care urmează să fie scris pe hârtie și cere, printr-un fel de probă internă, să fie admise numai anumite cuvinte și anumite fraze.
Ștefania Mincu
Gonit din pomi, din iarbă, din pești,
adormit de atâta activitate
stă cu ochii pânditori spre lună,
crește cât un pom, cât un deal,
cât un munte,
și, buimac de atâta putere,
nu se mai termină
Cu ochii în patru,
în șapte,
în zece,
Așteaptă minunea
visată
minunea se lasă așteptată
Cu ochii (de pomi
de iarbă
de pește
de păsări) în zece,
Așteaptă minunea –
că trece…
Cum să mă opresc lângă oameni
altfel decât tatăl ursuz căruia-i
place și nu-i place odrasla;
îi îndreaptă o vorbă, greȘită frumos
îi umflă părul să pară mai înaltă
cu ciudă îi priveȘte picioarele strâmbe
se bucură de ochii roșii,
coboară cu gândul câteva generații de păsări
și pești
nereușind să sară de zodia Urșilor
și câtă cu haruri furate nu știu de unde…
Magia aceasta fiind prea gravă
se supără o dată cu neseriozitate
îi dă câteva palme în locuri care nu se
spun
apoi cu tristețe metafizică
așteaptă să curgă într-o altă odraslă…
Sunt bolnav
Sunt bolnav prieteni fără scăpare
cu fiecare frunză ce cade
cu fiecare zâmbet de floare
curg pe neștiute în fiecare…
Sunt bolnav pentru atâtea păsări
pentru atâtea zboruri căzute
pentru atâtea nepăsări
pentru toate femeile necunoscute…
Sunt bolnav – copt până-n idei
de la unghia piciorului până-n vârful de păr
de la primul sărut ce-l culesei
până-n dragostea luată-n răspăr
Sunt bolnav, Doamne, până-n cântare
până-n ce vreau să fie și nu sunt
e o boală de gând și de pământ
e boala de-a nu ști ce doare…
Iată ies din pământ greieri și viermi
ies…
Restricție
Mă urmărești în vis
mereu cu fața plânsă
cu năframa fluturând în vânt
cu sufletul greu de dragoste
Totul din tine se vre al meu
dăruindu-se ca unui Dumnezeu
dar ochii
iertare-mi cer
oricât te-ai preface
și fața mea tace
iar gestul
retează chemarea-ți
ca un hanger…
Luciditate
Ne rupem între râs și plâns
de frunzele veștede ale copilului
cai trufași ni se fac îndrăznelile
furate de cântecul a ceea ce
nu cunoaștem
fugăriți de noi înșine
căznim o viață neîmpiedicată
cu chinul până în urmă
de a nu fi fost noi înșine
nici în glumă
nici în serios;
nici în femeia care ne aruncă spre viață,
nici cu femeia cu care zămislim
ca să-ntâlnim din fuga jocului
un cadavru fetid
și inhalând laconic duhoarea
să ne recunoaștem în cel mort
pe jumătate sau de tot.
Somn
Mi-e somn greu
mă sfâȘie Cronos zi și noapte mereu
mi-e somn de ierburi și buruieni
de păsări, de pești și de reni
de ciripit plâns în poieni
de fructe necoapte și fluturi
tu, viață, prea iute te scuturi…
Mi-e somn pentru strămoșii
nedormiți în așteptarea mea
pentru nepoții nenăscuți
să-ngroașe sevele tatălui meu
pentru brazii uscați
să rămân verde doar eu
pentru culori pierdute
la mine-n curcubeu
Am somn de plebeu
pentru atâtea înfățișări aristocratice
neiscălite
am somnul pământului-Tată
pentru toate ipotezele neizbutite…
Cântec de blestem
în vis mă fugărea plăcerea-femeie
cu mâinile – gheare
cu ochii – scânteie
cu trupuî – hienă-nsetată
Sodomă de vrăji îmbibată
Atingerea ei mă sorbea
cum dorul se scurge spre-o stea…
vampir visat și respins cu oroare
putere ce-alină și doare
schimbată în pasăre
adânc mă mușca
Blestem fiert în dragoste
din mine mustea
„Mușcare-ai din Calea Lactee
Și burta sătulă să-ți steie!
Al lumii câlig prin ureche să-ți intre
cinci babe să nu te descânte
să-ți ardă de-a pururi în plete
șapte comete…
Metamorfozată s-ajungi până mâine
în Constelația Câine…”
Ursul din vis
în noaptea ce trecu, prieteni,
a ieșit sub Lună, Ursul,
din bârlogul ascuns
mormăindu-mi gândurile cu putere…
M-a prins cu milă
Și joaca lui peste mine
scutura scripetul Lunii…
Când murisem de tot
îmi plânse înțeleptul neputința
de hohteau toate coclaurile cerului
în noaptea ce trecu, prieteni,
a ieșit Ursul din bârlogul ascuns
sub Lună
ca să-mputernicească toate surpările
Așteptați-l cu nădejde de urși
căci vă va frânge și vouă impuritatea
Prieteni, mergeam vertical pe scoarță
și nu-nțelegeam de ce nu suntem câini
Mușcă din noi câinele ascuns în fiecare
și ni se pare că așa suntem oameni
Ne aruncăm centauri în vânt
pe cai blânzi
ca să-nverzească din nou frunzele sufletului
Oh, cât alergăm pe caii blânzi, cât
alergăm
și așteptăm cu înfrigurare, lacomi,
sperând că ni se vor face aripi copitele…
Curg păsări în mâinile noastre
și noi uităm până-n moarte să-ntindem aripile
Acum cerurile s-au rupt
tu ai rămas dedesubt
Am fugărit omul din mine
cu o haită întărâtată de gânduri
prin toate ascunzișurile sale neȘtiute
Și asta am vrut să fie poezie
Pribegit în ce nu se cunoaște
M-au fugărit oamnii câinește
pe drumurile umilinței și curajului
și asta a fost poezie
Fără scăpare
Mă fugării prin toate odăile deschise de oameni
Se strigau acolo toate tainele lucrurilor nevăzute
Acum mă aștept a doua oară numai pe mine
Ca să mă-nchid spre o deschidere către toți și toate…
Strâns înlăuntru spre dărnicie;
Cicănesc ciocârlii în obloanele sufletului
dar surd și rece eu picur fără
scăpare și pe de-a-ntregul în poezie…
O sevă suie hoțește din rădăcini de ierburi
Fâlfâie în jos câte un dans de păsări
Rostogolit între zboruri și buruieni
acum mă scurg din toate lucrurile
fără scăpare în poezie…
Trec pe căi altele
eu numai cel singur
măplâng toate numele lângă stâlpii originii
bărbații înfrânți mă urăsc cu admirație
și se agață de așteptările femeilor de
liniștea mea
Spâzur marile întrebări în lațul gândului
Acum n-am timp decât pentru idei
Iată, ca un acrobat am rămas suspendat
de plecările mele vânjoase
Spectacolul, însă, e sobru și grav…
De ce mă tulburi acum că frunzele curg?
Trec, tot mai grav, lângă pomii, aceiași,
pas după pas…
Mă târâie carul meu de luptă în bătălii
interzise
brăzdând locurile victoriilor cu scârțâit
de oase neunse cu apă vie
Odată se-nfurie casa părinților
și dă drumul la o herghelie de semne
care colindă supărate urmele carului meu
ca un scârțâit de oase neunse cu apă vie
se târâie carul meu de luptă prin bătălii
nepotrivite
brăzdând adânc locurile cu dâre de cuvinte
încropite din somnul impus al genezei…
Pe drum răsar șiruri de nenăscuți
cu gurile înțepenite de așteptare
și încep să rumege vorbele, crezând
că se scurmă-n roți dorul de moarte
și trebuie să-mi călesc osia iarăși și
iarăși