„Există scriitori care transformă arta într-un pumnal, în timp ce alții dărâmă ziduri pentru a face loc unor ferestre. Rosario Castellanos a ales ambele direcții: a scris pentru a diseca realitatea, dar și pentru a-i lumina colțurile umbroase. Poetă, romancieră, eseistă, diplomată, gânditoare și conștiință critică a Mexicului secolului XX, Castellanos a fost prima femeie din istoria țării care a obținut un masterat în filosofie cu o teză de pionierat feminist. Opera sa, complexă și profund angajată, este o reflecție lucidă asupra identității, puterii, limbajului și nedreptății, rămânând un reper esențial în istoria literaturii latino-americane și un sprijin de neînlocuit în arhitectura gândirii feministe din regiune.” (Ligia Keșișian)
Textele traduse în Dosarul dedicat Centenarului Rosario Castellanos fac parte din volumul Obras II. Poesía, teatro y ensayo de Rosario Castellanos, pp. 15-25, 70-71, 118-120, 131, 168, 194-195, 496-501
D.R. © 1998, Fondo de Cultura Económica, Carretera Picacho Ajusco 227, 14110, Ciudad de México
Sursa foto: Filosofía en la Red
ROSARIO CASTELLANOS
în traducerea Ligiei Keșișian
DRAGOSTE
Doar vocea, pielea, suprafața
Șlefuită a lucrurilor.
Ajunge. Urechea nu dorește mai mult, căci bolta i
S-ar revărsa, iar mâna nu reușește
Să atingă dincolo.
Distrasă, alunecă, alintă
Și învață încetișor conturul.
Se retrage îndestulată
Fără să o prevină huiduitul zadarnic
Al măruntaielor captive,
Sau avântul cheagului de sânge
Năpustit asupra stăvilarului șuvoaielor, nici nodul
Orbit de plâns pe vecie.
Cel ce pleacă ia cu el și memoria,
Felul său de-a fi râu, de-a fi aer,
De-a fi adio și niciodată.
Până-ntr-o zi când altul îl oprește, îl stăvilește
Și-l reduce la voce, la piele, la suprafață
Oferită, devotată, în timp ce-n interiorul său
Singurătatea pitită așteaptă și tremură.
DESTIN
Ucidem ceea ce iubim. Restul
n-a fost niciodată viu.
Nimeni nu-i atât de aproape. Pe nimeni altul
nu-l rănește o uitare, o absență, uneori chiar mai puțin.
Ucidem ceea ce iubim. Să înceteze
această sufocare de a respira cu un plămân străin!
Aerul nu e suficient
pentru amândoi. Nici pământul
nu ajunge pentru două trupuri unite,
iar porția de speranță e meschină,
și durerea nu se poate împărți.
Omul e sufletul singurătăților,
cerb săgetat în coastă
ce fuge și sângerează până la moarte.
Ah, dar ura, statornicia ei insomniacă,
ochii sticloși;
atitudinea ce-i deopotrivă repaus și amenințare.
Cerbul se apropie de apă, și-n ea-i apare tigrul.
Cerbul bea apa și imaginea. Se preface –
înainte de-a fi devorat – (complice, fascinat)
asemeni dușmanului său.
Dăm viață doar lucrurilor pe care le disprețuim.
TRAIECTORIA PRAFULUI
I
M-am desprins de soare (era miezul
etern al vieții)
și am rămas precum norul
suspendat în gol.
Ca flacăra departe de jăratic,
ca atunci când se frânge un continent
și nesfârșite insule se risipesc
pe suprafața reînnoită a mării
ce suspină sub numele de arhipelag.
Ca avalanșa ce izbește muntele
scuturat de rafale și voci.
M-am rostogolit ca avalanșa, ca piatra
somnambulă a prăpăstiilor,
alunecând luni și luni în umbra
universului obscur rotindu-se în elipse
conturate în pântecul fertil al mamei.
Eram atunci mult mai puțin
decât un râu despletit
sau o săgeată întinsă pe arc,
dar deja vestitorii sângelui meu
umblau fără încetare să atingă timpul,
iar scâncetul neîntrupat se răstea deja
să ocupe vântul.
M-am născut în același ceas cu păcatul
și, ca pe el, m-au numit singurătate.
Geamăn este semnul nostru și nu există ape purificatoare
care să spele cicatricile lăsate pe fruntea mea
de fiarele încinse.
Dar atunci fruntea mea se pleca
orfană de priviri și oglindiri.
Și astfel m-am ridicat fericită, asemenea celui
ce nu ia în seamă inevitabila sa temniță de cenușă,
iar când rosteam pământ, era pământul
despuiat de metafore, copilăria
abia începută.
Și nu m-am îndoit niciodată
că numindu-l
mă numeam pe mine însămi
și propria mea esență.
Nu puteam încă iubi păsările,
cum cântau captive și oarbe prin venele mele
străbătând spațiul
ascuns sub pleoapele mele.
Nu știam cine se ridica spre cer
magnetizat de stelele polare,
nici în cine își înmulțeau mugurii promisiunea,
dacă în arborele bogat sau în trupul meu.
Era vremea în care Dumnezeu inaugura verbele
și modela, ca-n joacă,
figurine de lut cu mâinile sale:
atmosfere albastre și planete
neîntinate de geografie,
păpuși intangibile pentru visul
ce spintecă precum sabia,
despărțind în bărbat și femeie
coastele mele unanime.
Erau zorii fără sex.
Vârsta inocenței și a misterului.
II
Adolescența e înaltă precum trestia.
Profilul ei se subțiază
pentru a avea dreptul de a atinge aerul.
E un cristal beat ce-și caută transparențe,
o florescență nemăsurată
de limite geometrice
desenate cu degetele tremurătoare.
Adolescența e încordată precum trestia.
Profilul ei se ascute
ca să poată despărți aerul.
E menirea căutării neîncetate a luminii,
a celei mai intime lumini,
ce se ferește întotdeauna ca într-un labirint.
Jindul nepotrivit
ce urmărește cu încăpățânare himera
și auzul înșelat de ecou.
Este povara amarnică a căutătorului,
fericirea supraomenească a întâlnirii.
Adolescența este verde precum trestia,
iar profilul ei e pătruns
de toate culorile pe care i le oferă aerul.
Lejeritatea ce răsare peste lume,
desfătarea fără trup
parfumată și proaspătă.
Satisfacția mușchilor elastici,
beția sângelui
gonind în cântece peste timp.
Adolescența e plină de ascunzișuri
și rădăcini vrednice precum trestia.
III
Îmi amintesc: umblam pe coridoare lungi,
înconjurate de palmieri și oglinzi.
Eu, însetată de mine, mă opream în statui,
dublând clipa fugară în cristale,
apoi îmi reluam marșul de Narcis,
devenind deja o aripată
eliberare a imaginii printre imagini.
Prospețimea trupului meu
se regăsea pe sine în fiecare lucru
și pentru a se poseda se dăruia
voinței universului.
Tinerețea luminii ce învăluia pământul
și care țâșnea poate din ochii mei.
Eram înconjurată de santinele de cuvinte.
Se ridicau ca fumul în spațiu,
își diluau formele, se pierdeau.
Rămânea doar – densă ca laptele în care mă scăldam –
cea care înnoda începutul și sfârșitul:
femeie, voce radicală hipnotizantă
în gâtlejul Evei și în toată cumințenia
mieroasă de mai târziu a săruturilor.
Esența mea se revărsa exaltată în orbita
concentrică și completă a cuvântului
și era încântarea melodioasă a picăturii
absorbite de mare într-un cântec fără frontiere,
sunetul abia dibuit al scoicii fremătătoare.
IV
Petrecerea ne furnică tălpile.
Ne îndreptăm cu toții într-acolo cântând și surâzând.
Ne îndreptăm cu toții într-acolo de mână
precum cei ce ies pe câmpie să culeagă garoafe.
Orașul s-a îmbrăcat ca o mireasă.
Priviți: la fiecare poartă atârnă o ghirlandă,
ferestrele se deschid larg
dând pe-afară de ziuă și desfătare.
Umbra se joacă de-a v-ați ascunselea prin curți,
ferită de raza soarelui ce o tot urmărește.
Am venit la petrecere cântând și surâzând,
dansând desculți pe pajiști fine.
Cine ești tu, ce porți o mască de splendoare
și te înfășori în tunici de ritm și armonie?
Mesajul încifrat al unui înger
în pana păsării
sau în zborul impregnat al albinei?
Ești Buna Vestire?
– Mă numesc Vânt,
sunt purtătorul cântecelor
și-al frunzelor ofilite toamna.
Soarta mea e să mă rotesc în neștire
și nu mă pricep să răspund.
Cine ești tu, chip înspăimântător și enigmatic?
Îngheți privirile celor ce te caută
cu uluire și teamă.
Ascunzi misterul unui zeu sau ești oare furia sa
ce se dezlănțuie în infinit?
– Numele meu e Mare, mișcarea mea e valul
ce începe iar și iar.
Nu-mi ies niciodată din mine. Sunt sclavul
deznădăjduit al propriei mele forțe.
Și tu? Cel ce îți împodobești trupul în curcubeu
și te traversează fiori de clopoței?
Aș vrea să te îmbrățișez, dar nu știu cine ești.
– Eu sunt cel ce mânjește adevărul
pentru a-l face agreabil
și răstoarnă până și falșii zei cu capul în jos.
Copiii mă numesc fluture
și organizează vânători să mă captureze,
iar când au impresia că au reușit,
le rămâne între degete
doar polenul auriu al aripilor mele.
Unii oameni îmi arată dispreț
și, ca să mă înjosească, pun laolaltă litere:
R-â-s-e-t, B-a-t-j-o-c-u-r-ă, Z-e-f-l-e-m-e-a.
Dar se târăsc spre mine prin întuneric
și le ofer trădarea ființei mele.
Bătrânii m-au uitat, nu mă mai recunosc.
Ghicește tu cine sunt, aleargă și ajunge-mă.
Adio, adio,
ulcică de orez.
Acolo, sub mirt, cine se odihnește?
Viile s-au zdrobit pe obrajii lui.
Din părul său se desprinde o suflare
de flori macerate și lămpi arzătoare.
Pielea lui are veselia mărului,
corpolența scurtă a amiezii
și freamătul dulce al siestei.
– Simbolul său e etern: copită și fluier.
Prin codrii Greciei
s-a azvârlit după nimfa despletită.
L-au întemnițat legende și sanctuare
și e un demon al cărui nume nimeni
nu îndrăznește să-l rostească,
nu cumva să-l trezească în adâncul său.
Ca un Samson smintit,
răstoarnă coloanele templelor.
Numele său îmbujorează fecioarele,
e ciocanul din tâmplele flăcăului.
Și tu, care mereu îți schimbi zodia,
te ascunzi și dai târcoale,
te acoperi și te dezvălui în contururi?
Ești Proteu? Trebuie să fii profet
pentru a te strecura astfel printre toate cele.
– Privește-mă bine, chiar nu mă recunoști?
Totuși, ți-am fost fidel ca o oglindă
și imuabil ca propria ta umbră.
– E adevărat, te-am mai văzut de o mie de ori.
Acum îți zăresc sprâncenele, dinții,
umerii și spinarea
ce retează în două infiniturile,
ca o lespede funerară.
Ești la fel ca noi. Vino, să dansăm.
Bucurie! Ce bucurie!
Orașul se logodește cu noaptea!
V
Ce reptilă s-a strecurat în adierea brizei?
Ce sevă a distilat macul
ca vinul să devină într-o zi fiere pe buzele mele?
Cum s-au afundat celulele mele
pentru a ceda locul de cuviință al angoasei?
Cum mi-a cuprins acest delir al furnicilor pulsul?
Cum s-a curbat drumul drept
până a devenit această fortăreață dedalică?
Cum a ajuns Dumnezeu surd și mut și absent,
fatalmente departe, precum zorii?
Cum, în orice margine spre care-mi întorceam chipul,
îmi înapoia același – absolut – nimic?
Cerul, atât de sărăcit de pustietate,
de la începutul și până la capătul orizontului,
se afla sub stăpânirea tăcerii.
VI
Aici voi rămâne să plâng la fel ca fructul
doborât cu pietre
din vârful copacului și din seva sa.
Nu voi mai putea iubi nici măcar în vis,
pentru că un glas neprihănit îmi strigă
și strigătul acesta îmi secătuiește măruntaiele:
„dragostea e și praf și cenușă!”
VII
Iată că moartea întârzie precum uitarea.
Ne năpădește încetișor, por cu por.
E zadarnic să fugi, să te pripești,
să alergi până când inventezi noi drumuri,
și tot zadarnic e să rămâi nemișcat,
fără să tresari măcar, ca să nu te audă.
Fiecare minut e săgeata zadarnică
lansată în direcția ei,
dar care se întoarce, nemiloasă, împotriva noastră.
Zadarnic să te cherchelești și să petreci,
doar pentru ca la întoarcere,
în miez de noapte, întredeschizând ușa,
neapărat să o găsim încremenită, așteptându-ne.
Și nu ne putem salva trăind,
căci viața e una dintre măștile ei.
Și nimic nu ne apără de furia sa,
nici smerenia supusă biciului ei,
nici abandonul violent
în cercul închis al brațelor sale.
VIII
Părinți:
nu mai împrăștiați blasfemii pe pământ.
Nu vă lăsați înșelați de șarlatanca aceasta
care vă slăvește pântecele
doar pentru a-și vârî în ele sămânța spaimei.
Când vă va numi roditori, aruncați-i
viclenia în față.
Dacă vă sfințește drept nemuritori, vă batjocorește.
Să știți că speranța ne trădează
și că se întovărășește cu moartea.
Să știți că amândouă – moartea și speranța –
se umflă precum un parazit
hrănit din propriul nostru trup.
IX
Dar oare nu le-am iubit
când le-am hrănit cu sângele nostru?
Venerați-le moștenirea fără seamăn.
Priviți cum le urzește timpul.
Pe rând,
una dospește, iar cealaltă pălește.
X
Astăzi, în mine, moartea e foarte mică
și speranța-i uriașă.
A îndurat clime sterpe și aspre,
a străbătut ceața și luminile feroce,
și a sfidat vântul.
Acum știe că ființa ei e insulă.
Ca să răsară, mai întâi își aprinde temeliile
și abia apoi se ridică din spumă,
încleștându-se pentru patria sa bucată cu bucată.
Nu ignoră deșertăciunea din jur
și simte amenințarea viermelui.
Dar ridică ziduri de nisip, în apărare,
stăruitoare și neostenită,
plăsmuiește și sfărâmă baloane de săpun,
este anihilatoarea și creatoarea
unui cosmos transfigurat și lichid.
Lucrează cu flăcările.
Câte forme modelează, câte forme
dorm adăpostite la sânul ei!
Le numește într-o zi stafii, în alta jocuri,
dar numele secret, în care se refugiază
ca în vrăjitorie sau descântec,
acela este numele sacru al Poeziei.
Nu tulburați trandafirul cu vorbe necurate,
nu-i violați parfumul nici cu gândul.
Este ora perfectă
când ramura în altar înflorește.
Lăsați-o să înflorească.
Este ultima pasiune, ultimul rug
ce trosnește-n zăpadă.
Lăsați-o să respire.
În ruinele sale, va paște moartea.
ROSARIO CASTELLANOS
în traducerea Liviei Ștefan
MONOLOGUL UNEI STRĂINE
Am venit de departe. Mi-am uitat patria.
Nu mai înțeleg dialectul
ce servea ca monedă de schimb sau unealtă.
Am atins muțenia minerală a unei statui.
Pentru că lenea și disprețul și ceva
ce nu pot discerne m-au apărat
de acest limbaj, de catifeaua asta
grea, incrustată cu nestemate, cu care satul
unde trăiesc își acoperă zdrențele.
Pământul ăsta, la fel ca cel al copilăriei mele,
poartă încă pe chipul său
marcat cu foc și injustiție și crimă,
cicatricea-i de sclav.
Ah, de mică adormeam în gânguritul dogit
Al unui porumbel negru: o rasă învinsă.
Mă ascundeam între cearșafuri
pentru că un enorm animal
pândea în umbră, flămând,
dar cu răbdarea imperturbabilă a unei stânci.
Pe lângă el, ce mai pot însemna marea sau tragedia
sau fulgerul iubirii
sau fericirea care ne anihilează?
Adică ce vreau să spun
e că am fost nevoită să cresc repede
(înainte ca teroarea să mă devoreze)
și să plec și să țin mâna strâns
pe cârmă și să-mi iau în stăpânire viața.
Mult prea devreme
am scuipat pe locurile
pe care plebeii le-au consacrat venerației.
Și în mulțime eu eram ca un câine
care insultă cu scârna și coțăiala
și scheunatul lui inoportun în timpul
ritualului și a importantei ceremonii.
În fine. Iar tinerețea,
deși gravă, nu a fost cu totul mortală.
Am fost în convalescență. M-am însănătoșit. Cu pulsul abil
am învățat să evaluez succesul, prestigiul,
onoarea, averea.
Aveam tot ceea ce mediocrii invidiază, tot ce
învingătorii râvnesc și doar unul singur reușește să înhațe.
Am avut toate astea, dar a fost ca și cum aș fi mâncat spumă,
ca și cum mi-aș fi trecut palma peste spinarea vântului.
Mândria supremă este renunțarea
supremă. Nu mi-am dorit
să fiu astrul defunct
care absoarbe lumină de împrumut pentru a se reanima.
Fără nume, fără amintiri,
cu o goliciune spectrală, m-am învârtit
pe-o scurtă orbită domestică.
Dar chiar și așa am dospit în
imaginația densă a celorlalți.
Prezența mea a adus
până și în orașul acesta somnolent din interiorul țării
suflul salin al aventurii.
Privindu-mă, bărbații își amintesc că destinul
e uriașul uragan ce rupe crengile
și smulge din rădăcină arborii falnici
și că implementează în imperiul său
– peste meschinăria umană – nemiloasa
lege a cosmosului.
Mă adulmecă de departe femeile și visează,
ca animalele de povară care presimt
izbucnirea brutală a furtunii.
Am îndeplinit, pentru bătrânul înțelept
și-un rol pasiv:
de autoare a legendelor.
Și când, în mijlocul nopții,
deschid larg ferestrele, este pentru ca
insomniacul, cel care meditează la moarte,
și cel care suferă în patul remușcărilor sale
și chiar și adolescentul
(sub ale cărui tâmple arde perna)
să-mi chestioneze latura întunecată.
Ajunge. Am tăcut mai mult decât am vorbit.
Mâna mi-e arsă de soarele înălțimilor
Și pe degetul căruia aici i se spune „al inimii”
am un inel de aur cu sigiliu gravat.
Inelul care folosește
la identificarea cadavrelor.
VALIUM 10
Câteodată (și nu încerca să-i reduci importanța
spunând
că nu se întâmplă frecvent)
ți se frânge instrumentul cu care măsori,
îți rătăcești busola
și deja nu mai înțelegi nimic.
Ziua se transformă într-o succesiune
de fapte incoerente, de funcții
pe care le interpretezi din inerție și obișnuință.
Și o trăiești. Și atribui rolul
cui corespunde. Și ții cursul
atât pentru elevii înscriși cât și pentru publicul larg.
Și noaptea redactezi textul ce mâine
va fi devorat de imprimantă.
Și supraveghezi (oh, doar superficial)
bunul mers al casei, perfecta
coordonare a multiplelor planificări
– pentru că fiul cel mare deja se îmbracă de gală
pentru a merge drept cavaler la balul de 15 ani
iar cel mic își dorește să fie fotbalist și cel mijlociu
are un poster cu Che lipit lângă pick-up.
Și te uiți din nou peste registrul de cheltuieli și te gândești,
împreună cu bucătăreasa, la costul
vieții și la ars magna combinatoria
din care poate fi obținut un posibil meniu zilnic.
Și ești dispusă să te mai și demachiezi
și să-ți dai cu cremă hidratantă și chiar să mai și citești
câteva rânduri înainte de-a stinge veioza.
Și acum, în întuneric, în pragul unui vis,
simți lipsa a ceea ce s-a pierdut:
cel mai scump diamant, harta
de navigație, cartea
cu cele o sută de întrebări fundamentale (și cu
răspunsurile lor corespunzătoare) măcar pentru
un dialog elementar cu Sfinxul.
Și ai apăsătoarea senzație
că prin rebus s-a strecurat o greșeală
care îl face de nerezolvat.
Și silabisești denumirea de Haos. Și nu poți
să dormi dacă nu scoți capacul
flaconului de pastile și nu iei una
în care e condensată,
pură din punct de vedere chimic, ordinea lumii.
SUNT AICI, AȘEZATĂ, CU TOATE CUVINTELE MELE…
Sunt aici, așezată, cu toate cuvintele mele
ca fructele verzi, neatinse, într-un coș.
Fragmentele
a mii de antici zei detronați
se caută prin sângele meu, încarcerate, din dorința
de a-și reconstrui statuile.
Din gurile distruse
vrea să-mi urce pe buzele un imn,
un iz de rășini incinerate, vreun gest
al misterioasei stânci cioplite.
Dar eu sunt uitarea, și eu sunt trădarea,
cochilia care nu a păstrat din ocean
nici măcar ecoul vreunui val minuscul.
Și nu privesc templele scufundate;
privesc doar arborii care deasupra ruinelor
își agită vastele umbre, mușcând cu dinți acizi
vântul în trecerea lui.
Iar semnele se închid sub ochii mei ca
floarea sub degetele nesigure ale unui orb.
Și știu: în spatele corpului meu alt corp pândește,
și în jurul meu mai multe răsuflări
se furișează
ca animalele nocturne traversând jungla.
Eu știu, undeva, într-un loc,
ca un cactus din deșert,
o inimă năpădită de spini
așteaptă un bărbat ca un cactus ploaia.
Dar eu nu cunosc mai mult de câteva cuvinte
în dialectul pietrei funerare
sub care predecesorul meu a fost îngropat de viu.
Ligia Keșișian (n. 1988) este poetă, traducătoare și curatoare de festivaluri. A publicat volumele de poezie Mici cutremure (2017), Miss Houdini (2019) și Anul tigrului de apă (2023).
Livia Ștefan (n. 1982) este poetă, traducătoare și performeră. A publicat volumele de poezie re.volver (2012), Lolita32 (2016) și Thanato Hotel (2019).
Grupaj apărut cu sprijinul Ambasadei Mexicului în România și al Fondo de Cultura Económica
Numărul 35 (1/2025) al revistei „Poesis internațional” poate fi comandat de pe site-ul Casei de Editură Max Blecher.
Abonamente și donații:
PayPal:
Patreon: