Ligia Keșișian (n. 1988) este curator al unor festivaluri de muzică și film, traduce din spaniolă și engleză și a publicat două volume de poezie: Mici cutremure (2017) și Miss Houdini (2019).
Sursa foto: TABU
LIGIA KEȘIȘIAN
nu pot decât să iert lumea aceea
pentru că dispare
și tot ceea ce dispare trebuie iertat
și tot iertând astfel
deasupra mea m-am ridicat
LENUȚA
O fotografie în care două surori se sărută pe o plajă
din eforie – ai zice că sunt hipioate dar e abia începutul
anilor ‘60. Două brunete slăbănoage amețite de vin și de soare
bunica mea și Lenuța în toate fotografiile râzând
în haine de vară și aproape că aud cântecul acela
doar ea pe câmpie sărută văzduhul cu ochi dilatați
de-o sfântă beție. Două strofe și un refren pe o casetă galbenă
mai păstrează vocea Lenuței – și o voce
oțelită din exterior care îi repetă mereu nu e pentru tine
asta nu e pentru tine bucata de pâine caldă se usucă
în fața ta și nu e pentru tine când tot ce știi e să lupți pentru
dragoste ca și când ar fi o țară un copil furat
îmi amintesc de tine
îți ștergi ochii de lacrimi în garsoniera friguroasă
mă inviți să beau limonadă și râzi cu gura până la inimă
cu ochii încă roșii cu vocea răgușită și sticla de vodcă pe noptieră
umbli din cameră în bucătărie nu găsești niciodată nimic
dar cauți cu patimă cruntă ciocanele bat în vechi nicovale
în garsoniera aceea friguroasă de la parterul unui bloc comunist
muzica nu se aude niciodată decât de undeva din interiorul
tău care se fisurează în plăci tectonice iar gândurile
ți se detonează armonios copilul acela
a ieșit să joace prinsa cu umbra lui printre obuzele rămase
din vremea războiului nu poate exista liniște
doar un corp tot mai subțire mai străveziu
boala nu le martirizează pe artistele
care se iubesc cu străini
e un șacal tandru care își mângâie prada
o face să râdă înainte de a o ucide
LUMINILE DE PESTE RÂU
îmi amintesc alunele hribii luminile satului de peste râu
o fată de 15 ani a fost violată de 3 băieți în luminiș
îmi amintesc dulceața de cireșe amare dând în clocot
o rochie cu flori și câinele lup în pragul ușii
tabloul cu violete sub care o femeie a fost lipită de perete
și sugrumată – în brațele ei fetița în rochie înflorată
își chema câinele îmi amintesc zăpada
și bufnițele din pod uruind o pasăre albă
cu gâtul tăiat pe care nu o lăsam să moară
lăutarii cântau într-o remorcă lângă fântâna din piață
în timp ce casa văduvei din vale își trimitea flăcările
spre stoluri de berze privește-i cum dansează
privește-i cum râd în timp ce se încheie la șliț
privește-i cum se ascund în spatele școlii profesorii
cu buzunarele pline de bomboane și alune
arătându-le africa de sud pe hartă pe sub chiloței
cum se îneacă râzând în timp ce sapă gropi adânci
pentru toate cele de care nu trebuie să-ți amintești
un taur urmărește o tânără când tot satul e la praznic
două mâini slabe împing coarnele taurului afară
e-aproape seară se pornește o ploaie de vară
coastele cerului se înroșesc la miazănoapte
atâta frumusețe care nu mai salvează pe nimeni
***
aveam cinci ani el avea șapte
se legăna pe poarta din curtea școlii și mă ruga
să-l dau mai tare mai departe până când
l-am văzut prăbușindu-se pe cimentul
acoperit de cărăbuși
cu ochii închiși un firicel de sânge
își făcea loc prin părul tuns periuță
ceața se lăsase părinții lui alergau și strigau
ciorchinii din castan cu gurile căscate
trecătorii arătau cu degetul o fată desculță
prin colb
pune ceva sub el
că-l trage pământul
nu mai auzeam cărăbușii
curtea era ticsită de oameni și de cărăbuși
cu burta-n sus roiau cu toții prin ceața obosită
iar eu nu auzeam nimic
el a deschis ochii și a râs –
am simțit vina – cui? –
și doamne cum vuiau mațele pământului
de parcă moartea s-ar fi mulțumit să-nghită
în ziua aceea doar inocența mea
mai tare mai departe
și el râdea râdea
APROAPE PĂSĂRI
Fiul meu îmi spune – acum o lună îmi era frică de pandemie
acum două săptămâni mă temeam de cutremur
și astăzi de război
Iar când mă gândesc acum la sculptura aceea japoneză
cu chip de strigoaică și corp de găină nu mă mai tem
era despre femeile care mor în timpul nașterii, femeile păsări
privește-le cât de curajoase sunt –
luptă pe front, nasc în buncăre, se refugiază ca să își salveze
copiii lor sau pe ai altora – mama, dar dacă vine și la noi războiul?
Îi spun – fiecare război e și războiul nostru
dar știu un loc nu departe în care ne putem juca
de-a v-ați ascunselea în război
sunt și eu mică, nu doar tu.
Neputincioși în a aduce pacea în lume
dar nu voi lăsa nimic rău să ți se întâmple
și împreună putem aduce pacea măcar pentru
câteva mame și copiii lor.
O mașină traversează în viteză șoseaua și ne luminează
suntem ființe umane, aproape păsări.
Der Himmel über Krapets 1
Pe o plajă din cadrilater două surori
de cincizeci de ani
își așteaptă marinarii – cearșafuri albe în vântul sudului
și în spatele fiecăruia fantomele unor muzicanți
din vremea războiului
o copilă își așteaptă părinții să vină
de pe alt continent își amintește îmbrățișarea
medicului de gardă din noaptea nașterii
ca pe un adevăr doar al ei
O tânără își așteaptă iubitul
fără să știe că trupul lui zace printre coralii
din Lampedusa zâmbește la vederea vapoarelor
aici lângă ape adânci singurătatea e motorul
unei nave cu aburi
în care tineri alcoolizați aruncă mereu cărbuni
limbajul nostru comun deasupra
insulelor scufundate la care nu putem vreodată
ajunge amintirile închipuite cu branhiile lor spectaculoase
profețiile pe care nu le vom vedea împlinite
De-ar veni ploaia și odată cu ea acela care trebuie
să-nvețe să-noate alături de mine o vreme
de-ar veni numai de-ar veni liniștea cuminte
pe care am visat-o demult pe masa de operație
halucinația blândă monocromă privită de aproape
care să-mi înghită frica și
așteptarea ca pe niște semințe râncede
Der Himmel über Krapets 2
Ne-am întâlnit în apă – pluteam fiecare purtat de curent
cineva ne împinsese ca pe o pereche
de plute aprinse lăsate în derivă
am început să dăm din piciorușe ca
puii de animale ce se nasc pe tăcute și vor
să se ridice în patru labe de la începutul vieții
fiecare mișcare a noastră
răvășea marea cu frica ei
niște voyeuri se parașutau în galaxie
să urmărească vibrațiile luminii noastre marine
Încă o zi! încă o zi care a trecut! ar fi spus un bătrân
îmbrăcat într-o tunică din piele de capră
și noaptea aceasta va trece doar apa cu memoria
ei absolută – marea copilă în rochie verde
împingându-ne la mal ca pe niște bărcuțe stricate
Revista „Poesis internațional” poate fi comandată
· de pe site-ul Casei de Editură Max Blecher
· de pe site-ul librăriei online Cartepedia
· de pe site-ul librăriilor Cărturești
· de pe site-ul librăriilor Humanitas
Abonamente și donații:
PayPal:
Patreon: