Kaveh Akbar (n. 1989, Teheran) a emigrat cu familia, la începutul anilor ‘90, în Statele Unite ale Americii. Absolvent al Universității Butler din Indianapolis, și-a luat doctoratul în creative writing la Florida State University.
În 2014, a fondat site-ul divedapper.com. A publicat placheta Portrait of the Alcoholic (2017) și volumele de poezie Calling a Wolf a Wolf (2017) și Pilgrim Bell (2021). A scris, împreună cu Ocean Vuong, poeme pentru filmul The Kindergarten Teacher (2018). În 2020 a fost numit editor de poezie al publicației „The Nation”, poziție ocupată în trecut de Yeats, Langston Hughes sau Anne Sexton.
Foto: Ⓒ B. A. Van Sise | Split This Rock
KAVEH AKBAR
Părul sălbatic
ianuarie de luni bune și de jur împrejurchiciură
pe iarbă ca puful mucegaiului alb ca
larva fină de moliecrengile părului sălbatic stau la murat
în gheață albă cum e linia albă care pleacă de la mine
către moi balene înghețate în blocuri de ocean
de la tangajul lor vast până la stelele în negru și alb
care înfloresc în cervmotanul flămând
roade un colț din oglindă și eu
mi-am tot ros copcile întrebându-mă ce
nume calde mai puteam încerca să cântăm
ciuboțica-cucului salvie sălbatică șarpe negrutoate zilele
dintr-un an s-au aliniat la intrare și eu le resping rând pe rând, zicând nu,
nu o să fie nevoie de tine,rând pe rând își iau tălpășița
în frig,motanul urăște locul ăsta mai mult decât mă poate iubi
pe mine nu-și amintește primăvara când l-am hrănit
zi de zi cu untură caldă de rață nici vasul de bucătărie plin cu trandafiri albăstrii,
nici părul atât de dornic să se lepede de poamele lui a căror dulceață
ne extenuai-am depozitat perele de-a lungul șemineului
și când am rămas fără spațiu le-am pus de-a valma
în cadăîntr-o seară m-am strecurat în apă ca într-o grămadă
de bijuteriiacum sticleți stafii își lasă pașii
în zăpada de pe canatmotanul traversează
prin noapte și îi ascultă ciripindamintirile noastre
au înghețat cu totulacum o sută de ani am înghițit
toată apa de trandafir din vas totuși continuăm să o căutăm
noapte de noapteam uitat până și
rugăciunile simplificate pe care trebuia să le folosesc
în caz de necesitateceva ceva nu m-am
născut aici nu m-am născut aici nu m-am
Oprește-mă dacă ai mai auzit asta
Nici măcar nu-mi pot aminti numele meu, eu care îmi amintesc
atât de multe – scorurile la fotbal, trucurile magice, iubirea profundă
atât de apropiată de Dumnezeu că practic devine religioasă.
Când adormi în acel soi de dragoste
te trezești plin de vânătăi pe gât. Eu nu am
beții, domnilor, am aventuri. Zilnic
acest corp al meu mă urmează și-mi cere
tot felul de lucruri. Încerc să gândesc mai tare, încerc
să fiu strălucitor, sălbatic de strălucitor. Toți ne dorim
același lucru (să pășim cu uimire sinceră,
ca primul om care a auzit un papagal vorbind), dar trăim
pe o enormă întindere de uscat care plutește
între două oceane. Câteodată chiar trebuie să abandonezi
orice spui că e adevărat pentru tine, trebuie să
bați câmpiile și să decapitezi
mânătărcile care cresc acolo. Câteodată trebuie s-o iei de-a dreptul
pe drumul Galileii, pe jos,
sau de-a dreptul să-l prinzi pe Dumnezeu de picior înainte să realizezi că
ai depășit deja locul unde
se presupune că trebuia să mori. Nu îmi mai pot aminti
viața în frică, știu doar că și ea s-a sfârșit.
Portret al alcoolicului cu îndoială și pescăraș albastru
Tu încă nu știi ce părți
din tine ai putea prețui –
saliva ori izul ei dulceag,
irișii sau obsesia lor – de molii care trag la
lumină. Până și vulpea capturată
știuse destul încât să-și roadă piciorul afară din capcană,
bucurându-se (dacă se poate spune așa ceva)
de cât de relativ de moale i-a fost măduva.
Natura răsplătește acest fel de curaj –
un pescăraș albastru plonjează într-un iaz
și se iese la suprafață cu un osar.
Adeseori șoarecii lihniți își mănâncă propriile cozi
înainte să-i cedeze foamei. Ce lecție învățăm:
nu e niciodată prea târziu să devii
un lucru nou, să-ți smulgi blana
de pe față și să plonjezi
în stranietate.
Unii oameni nici măcar nu vor să bea,
nu-i tentează bazinele de licori
care-i înconjoară. Asta pare
un fel de egoism. Dumnezeu îi iubește mai mult pe cei flămânzi,
iar nu îndestulații. Credința e o poveste
despre alții, neasemănători ție,
care-și înalță pereți de beton în jurul paturilor.
În spatele fiecăreia dintre fețele lor zace un animal înaintând cu lentoare
spre moarte. Te simți invocat?
Simți cum cerul s-a trântit
deasupra ta ca o scoică vie?
Binecuvântați cei care se lasă distrași,
binecuvântate să le fie distracțiile: o poșetă pufoasă
de grăsime abdominală, puțină mentă crescând sălbatică
de-a lungul carosabilului, farfurii de porțelan umplute cu vârf de hrană atât de lividă
încât o piperezi doar ca să vezi că există.
Portret al alcoolicului după trei săptămâni de abstinență
Primul lucru pe care l-am văzut murind – un miel căruia i-au luat zece
minute nesfârșite să moară. În loc să se scurgă în iarbă, sângele
a inundat prispa. Unchiul meu a ocolit
băltoaca, a numit-o semn bun pentru recolta de tomate,
apoi și-a aprins o țigară mică și neagră. Mulți ani mai târziu, continui să evit
roșiile în salată. Barbaria de a mânca orice
mi se pare aproape insuportabilă. Dar am fost dintotdeauna
generos cu băutura. O găleată plină ochi cu smântână
se făcea nevăzută, apoi reapăream eu,
mângâindu-mă calm pe burtă. Jur, puteam ridica nori de ploaie
din mormane de cenușă, puteam da pe gât corpuri de oameni întregi,
să le sorb fețele ca pe niște pocale pe care, odată secate, le pui înapoi în dulap.
Crede-mă deci: când spun sete, mă refer la înfrângere,
abandonat-în-credință, solitară-precum-sarcina-lentă-a-unui-atac-cu-baionetă
sete. Închipuie-ți că ești nisipul de pe mal, forțat să privească nămolul dansând
în apele Nilului. Închipuie-ți că ești uleiul în care un om e fiert cu totul.
Astăzi găsesc probleme în zone care înainte nu erau zonele mele.
Sunt recunoscător pentru încrederea care mi-e acordată vizavi
de oricare dintre următoarele: acest de nebăut ocean albastru-cafeniu,
ca un pahar cu scorpioni, omniprezența mierii celei
parfumate și albinele care stau în jurul ei de gardă. Pare o atât de severă formă
de miracol. Până și uscăciunea terminală a oaselor abia dacă ni se ascunde sub piele,
simplu, ca și cum s-ar pune praf pe oglindă. Asta ar putea să ne ducă înainte
sau ar putea să nu ne ducă deloc. Poate că acest înainte pare prea cronologic,
așa cum și viitorul anterior sună mereu atât de pretențios
când cineva îmi spune într-o zi toate acestea vor fi meritat.
Un băiat intră în apă
și sigur că e frumos
cu pielea înfiorată deasupra coastelor ivite
ca niște pumni mici ițindu-se sub un cearșaf subțirecearșaful
e năclăit și are gust de nucă
și sigur că mă tem de el
de felul cum a-l ține secret îl va face până la urmă
inevitabilo să fac tot ce se poate ca să nu
mă las dus de valo să dorm noaptea cu monede
pe pleoapeo să dau foc întregului
zodiacmecca e o molie
mestecând cămașa
pe care am uitat-o în casa unui amantcorpul
mistuie zilele cu vuiet și așteaptă doar lenta
fibrilație a inimii saleun paratrăsnet care stă
liniștit până când în sfârșit iatăfurtuna
acum băiatul prinde carași
și-i înghite ca un bâtlan
m-am săturat să dau sens
acestor faptenimeni nu va crede nimic
din ce rostește o gură ca a mea
Rugăciune
mă gândesc din nou la iubirea de sineplin de iubire de sinestomacul
fetei care mânca doar păr se umpluse de pări l-au scos
când a muritcrease mulajul propriului ei stomacreducând
viața la cel mai grotesc artefactchiorăitorul meu devotament intern
pentru minee un maxilar acolo doar pe jumătate crescutexistă cuvinte
pe care nu pot să le spunmușchii feței mele sunt mânjiți
cu lutnu sunt cu nimic mai mult decât grijile pe care mi le facîmi aleg
cu grijă cuvinteleacum știm că unii îngeri sunt mai înfricoșători
decât alțiidușmanii noștri pot fi înlocuițicum le mai sticlesc în lumina lunii
pietrele dinapoia dințilorcomparată chiar cu o stea mai mică
luna este minusculăeu nu pe Domnul îl prețuiesc ci floarea carecrește-napoia Lui
traducere de Olga Ștefan
Olga Ștefan (n. 1988) este poetă și profesoară, cu un doctorat în Filologie. A publicat volumele de poezie Toate ceasurile (2006), Saturn, zeul (2016), Charles Dickens (2017) și Civilizații (2020) și are în pregătire Resursa.
Revista „Poesis internațional” poate fi comandată
· de pe site-ul Casei de Editură Max Blecher
· de pe site-ul librăriei online Cartepedia
· de pe site-ul librăriilor Cărturești
· de pe site-ul librăriilor Humanitas
Abonamente și donații:
PayPal:
Patreon: