Johanna Ekström (n. 1970) este scriitor și artist. De la debutul in 1993, cu volumul de versuri Skiffer (Ardezie), a publicat zece volume de versuri și proză. Prima expoziție personală ca artist a avut-o în 1993, la galeria Charlotte din Lund. În anii care au urmat și-a expus fotografiile și instalațiile în multe alte spații de artă din Suedia. În 2012 a publicat autobiografia Om man håller sig i solen (Dacă stai în soare), despre copilăria ca fiică a doi cunoscuți scriitori. Tot în 2012 a fost vernisată la Galeria Bjorkholmen din Stockholm expoziția cu titlul „Natură moartă”, pe aceeași temă, completată de o carte de artist din care sunt extrase o parte dintre textele publicate în „Poesis international”.
JOHANNA EKSTRÖM
Natură moartă
Copilăria mea era făcută din obiecte. Lucruri frumoase. Naturi moarte. Părinții mei aranjau obiectele ca în fotografii. Unghiul de privire crea cadrul.
–
A avea ochi pentru detaliu. Suprafețe. Fisuri. Aveam abilitatea asta: să decupez cadre, să scot elementele izolate din ansamblu. Privirea părinților mei suprapusă peste a mea mi-au ascuțit perspectiva.
–
Suprafața era totul. Suprafața lucrurilor. Suprafața limbajului. Suprafața trăirilor noastre. Dacă doar atât ni se poate oferi, atunci asta este dimensiunea în care poți crește și te poți aprofunda. Dar cum să penetrezi o suprafață când ești limitat la ea? Ca și cum ochiul meu însuși era piatra dinăuntrul cărnii moi a unei scoici. Eram fata cu stiletul. A vedea dincolo de lucruri însemna a crea o breșă în ordinea lor prestabilită și a privi cum singurătatea dă pe dinafară.
–
Ceea ce dădea sentimentul de a fi acasă era felul în care lucrurile frumoase erau aranjate. Lucrurile pe care le consideram de obicei urâte erau ascunse. Totuși, ordinea determina sentimentul de a te simți acasă. Dacă ordinea era dată peste cap, acasă înceta să mai existe. Lucrurile nu însemnau nimic și însemnau totul. Erau precum cuvintele. A le schimba la infinit risca să transforme adevărul în minciună.
–
Important este spațiul dintre lucruri. Ritmul dintre lucruri. Dacă nu exista nicio ordine, nu pot sesiza ce mi se spune. Așa, știu că se transmite un mesaj. Pot vedea cum tiparul copilăriei a continuat în relații, în sentimente, în concepții legate de siguranță sau încredere. Tiparul ăsta se află sub mine, ca o
platformă stabilă, nu deasupra mea, ca o sabie a lui Damocles. Nu mă subjugă. Nu de obicei.
–
Simt nevoia să ating lucrurile, să văd limbajul articulându-se coerent. Pot să redau chiar și muțenia lucrurilor. Dacă lucrurile sunt așezate la întâmplare prin cameră, în nepăsarea lor, eu sunt cea care eșuează în tăcere. Dacă lucrurile își găsesc locul potrivit, nu mai transmit nicio ambiguitate. Dacă le amplasez, ele stau acolo, pline de ele însele. Nu pretind nimic. Ca și cum le-aș fi hrănit și le-aș fi potolit foamea de spațiu. Cu cine vorbesc eu, de fapt?
–
Umbra și lumina, tremurul intermediar. Formațiuni de obiecte ca un întuneric bine asamblat. Obiecte individuale ca lupi singuratici și stoici. A fi singur înseamnă a fi expus, a evita competiția. A fi singur înseamnă a fi în posesia propriei umbre. A îndura. Cunosc pictorii flamanzi. Picturi în ulei cu putini de lapte, pahare pline cu vin, ferestre convexe, podea cadrilată ca o tabla de șah. Îl știu pe Morandi. Natura aridă a obiectelor. Distanțele exacte dintre vase, căni, boluri și pahare. Îmi venea să îmi strecor mâna printre ele, cu sentimentul unei seriozități pe termen lung. Obiectele nu erau obiecte. Și totuși, efect maxim de real. Morandi spunea că nimic nu e mai abstract decât realitatea.
–
Și eu eram un obiect. Puteam sta foarte aproape și puteam da din căldura mea, sau puteam veni mai aproape să absorb mirosul oricărei texturi. Sau puteam fi foarte departe, într-un loc anume, servind unui scop. Departe și inertă. Dar într-un spațiu intermediar, eram conștientă de incompetența și lipsa mea de atracție. Corpul și limbajul. Iar între ele, ceea ce rămâne nespus, însăși esența a ceea ce există între oameni. Solidaritate incomprehensibilă. Servitute și sufocare. Cu ambele adevăruri și minciuni legați unii de alții înăuntrul limbajului. Proximitatea creează nevoi care dor. Așa cum poate durea muzica.
–
Ordinea lucrurilor. Dezordinea existenței. Casa se extinde în spațiile dintre obiecte. Le mut astfel încât mesajul să poată fi receptat. Nu e chiar așa de simplu. Acasă nu e un lucru simplu. Dar acasă trebuie să arate simplu.
–
Am învățat că atingerea obiectelor era un mod de a mă face să exist. Le atingeam spatele și dedesubturile. Îmi făceam datoria față de ele, dar nu mă îndatoram. Distincția dintre mine și ele nu a fost niciodată evidentă. Paradoxul lucrurilor: nu erau vii, dar puteau vorbi.
–
Locuri nefamiliare, case închiriate pe timpul verii, camere de hotel. Obiectele nu ni se potriveau decât dacă erau înlăturate din câmpul vizual. Mi-am surprins părinții ascunzând obiecte. Odată ce făceau asta, puteam sta liniștiți în cameră. Acum spațiul ne aparținea. Nu trăda prezența unor străini.
–
Mereu am avut un sentiment acut de a fi acasă în alte locuințe decât în cea proprie. De spațiile în care am locuit temporar m-am putut lega fără să fiu copleșită de povara responsabilității.
–
Sentimentul unui limbaj tipic familiei mele. Ritmurile create de golurile dintre piesele de mobilier sau dintre lucruri creau siguranță. Acolo ne simțeam cel mai acasă. Dacă nu, le mutam un pic mai aproape sau le separam, ca de pildă o cutie de ceai de o cană. Un măr de o solniță. Așa, respirau mai bine. Aveau aerul de a fi acasă. În sfârșit, vorbim într-un limbaj pe care îl pot înțelege. Acum nu mai sunt singură.
Parfum de cireș
Aveam o idee despre întuneric încă din copilărie. Dacă puteam privi înăuntrul meu, era întuneric. Așa că întunericul dinăuntru e la fel ca noaptea de afară. Doar conturul meu face diferența. Sunt un perete despărțitor. În timpul zilei, interiorul meu e distinct de lumina de afară. Pe timp de noapte, întunericul și cu mine suntem unul și același.
–
La primul meu vernisaj, am expus un ciclu de picturi. Le-am numit „Amprentele luminii”. Erau reminiscențe ale unor imagini făcute cu ultrasunete sau ale unor fotografii din spațiul cosmic. Am expus și o imagine în infraroșu a propriului bust, supradimensionată. Ca și cum ar fi fost un mesaj de liniștire, un sentiment al apartenenței necondiționate.
–
În familia mea, când eram copil, frumusețea era mereu acolo ca o obligație de a fi fericit. Fragilitatea era și ea acolo ca să îmi amintească de fericirea incoruptibilă. Ne străduiam să fim la înălțime. Eram obligați să zburăm mereu mai sus, chiar dacă aerul subțire de-abia ne putea suporta.
–
Era un cireș în curtea mamei mele. L-am fotografiat. Între timp, copacul a fost tăiat. Cât de aproape relaționează memoria cu propria pierdere pentru a putea funcționa ca deschidere, ca fel de a oglindi natura noastră capricioasă și schimbătoare?
Prea devreme pentru a se distruge ceva
Eram în perioada momentelor de mici revelații. Puncte solitare de atașare. Le-am dat de urmă în afara câmpului meu vizual. Nu trebuia să le privesc ca să le înțeleg. Nu era necesară atât explicarea unui sens, cât mai degrabă felul în care cineva înțelege un chip. Ceva care să te prindă. Imaginile oglindeau ceva în mine ce încă nu puteam desluși. Ele preced cunoașterea.
–
A formula, a ordona, a modela realitatea. Așa funcționa limbajul familiei mele. Moștenirea mea. Nevoia, inițial fără expresie, dar tot mai evidentă: de a găsi un loc în care nu cuvintele erau în măsură să decidă. Un spațiu intermediar, fără conștiință. Un fel mai durabil de a fi orb.
–
Îmi amintesc cum era să ascult muzică clasică în copilărie. Îmi amintesc că era imposibil. Nu vroiam să fiu parte din alienarea pe care o producea muzica. Nu vroiam să fiu parte din baia de sânge. Dacă nu îmi blindam părți semnificative din ființă și nu mă imunizam, trebuia ori să opresc muzica, ori să părăsesc camera. Să ascult cu toată rezistența din mine însemna să simt o durere precisă. Ca amărăciunea transformată în furie pe dinăuntru. Nu vroiam să știu ce mi s-ar fi întâmplat dacă nu m-aș fi baricadat. Muzica mă pătrundea cu senzația unor gheare și mă făcea să mă rănesc. Era ca senzația unei culori. Dar culoarea nu îmi făcea rău. Culoarea era un indiciu despre stările stabile. Trăiri care nu erau trecătoare sau trebuia să iasă la lumină. Tot ce nu era alb sau negru sau mut însemna anarhie, un exces nevinovat. Ceva fără preț. O formă pozitivă de instabilitate. Dar nu puteam persista mai mult de câteva momente în acea stare. Lipsa de rezistență contra propriei rezistențe. Acolo mă plasez eu. Într-o alunecare de teren.
traducere în limba română de Teodora Coman