IRINA NECHIT
Ești aici?
În afară de mine,
cine mai respiră în cameră?
Cărțile nu au plămâni,
clopotul de ceramică stă neclintit,
plapuma e bine întinsă,
pernele nu se umflă, nu se dezumflă.
Doar obiecte neînsuflețite în jurul meu,
doar masa, divanul, cuvertura moartă,
cuierul cu haine spânzurate,
pașaportul și buletinul
într-o cutie de pantofi.
Cine mai respiră totuși
în camera cu un geam spre asfințit?
A, da, trifoiul.
Nu mai țin minte de câte ori
mi-am luat rămas bun de la el.
Se ofilea încet,
îi îngălbeneau toate frunzele,
dar îi schimbam pământul
și încolțea din nou.
Trifoiul acesta
îl am de la mama,
într-o zi mi-a dat niște cartofiori,
nu știam ce putere au,
acum văd cum frunzele tinere
apucă soarele de ultimele raze
și-l țin o vreme lipit de geam.
În fiecare an trifoiul se usucă,
pare un smoc veșted de buruieni,
trec zile și săptămâni
până găsesc pământ proaspăt,
îl mut în alt ghiveci
și firele răsar mai verzi ca altădată.
Norul de frunze fragede se mișcă ușor.
Ești aici, mamă?
Așa respiră trifoiul?
Dacă ți-aș schimba pământul,
ai răsări din nou?
Un înger înalt
E ușor să stai la măsuța neagră
cu mâinile pe genunchi,
n-ai plătit un leu pentru ea
a făcut-o gratis un om de treabă,
cine știe de unde a găsit metalul
și crucea de fier
tot el a meșterit-o
și literele de pe tăbliță tot el le-a scris,
tu vrei să mai aduci încoace un înger,
dar să fie înalt,
să nu crească buruienile
peste capul lui,
să-l vezi de departe când vii,
hai ridică-te în picioare,
nu mai încălzi măsuța neagră cu fruntea,
de-o oră bună stai acolo și nu faci nimic,
nu-ți dăm voie să te odihnești,
odihna e altceva, altundeva,
nu sfredeli cu ochii pământul,
nu se odihnește nimeni la doi metri adâncime,
ci sus în leagăn de frunze
sau și mai sus, pe salteaua norilor,
nu pipăi tăblița colbuită,
vin ploile, o vor spăla cu grijă
și nu ne mai aduce la căpătâi
un înger de piatră albă,
încă n-ai adunat bani pentru înger,
oricum, e de-ajuns o cruce,
oricum, e de-ajuns o cruce,
nu inventa motive să rămâi,
hai ieși odată
din cimitirul nostru.
Mirosul soarelui
De când eram în pântece
vorbeam despre asta,
încă nu aveam coarde vocale
nu aveam gingii
nu știam că există cuvinte,
fiecare plutea într-un pântece
și vorbea despre asta,
încă nu ni se formase cerul gurii
nu se vedea omușorul în fundul gâtului
nu aveam limbă
dar spuneam cuvinte limpezi:
va veni o zi
va veni o zi
va veni o zi
și ziua a venit
și anii au rămas departe în urmă
și toți plâng deasupra noastră
apoi ne lasă la frig
spre dimineață se duc să doarmă puțin
în alte odăi,
să se odihnească înainte de prohod,
iar noi coborâm încet,
ultima dată ne punem în genunchi,
ei cred că suntem absolut țepeni,
că stăm întinși cu mâinile pe piept
iar noi ne punem în genunchi
privind cum răsare soarele,
a venit ziua când îl putem vedea
fără să deschidem ochii,
e atât de aproape că-i simțim mirosul,
fiecare din noi își lipește capul
de soarele uriaș
stăm așa frunte la frunte cu soarele
și vorbim despre asta.
Irina Nechit (n. 1962) este absolventă a Facultății de Jurnalism a Universității de Stat din Moldova. A publicat șase volume de poezie, cel mai recent, Copilul din mașina galbenă (2010), confirmând talentul prodigios al unuia dintre cei mai buni poeți români din Basarabia postsovietică. A mai publicat volume de dramaturgie, publicistică și interviuri.