AURA MARU
***
mă dau la perete
pe lângă mine aleargă o targă
cu o femeie cărnoasă albă ca de aluat
alți canceroşi merg de la dreapta la stânga
moartea scrisă arăbeşte
ridică picioarele greu
de parcă ar pedala
o bicicletă gelatinoasă
fiecare cu farfuria lingura şi cana sa îngrămădite în mâna dreaptă
cu mâna stângă înnodând aer proaspăt de ațele halatelor roase
pe față cu cearcăne egale trase de compas cu negru
pe hârtia de piele şifonată
cu bărbii tot mai ascuțite cu frunți tot mai resemnate
se uită la mine complice de parcă aş fi una de-a lor
care încă e vie încă poartă haine colorate
care se dă tot mai la perete vâslind cu coatele în tencuiala fărâmicioasă
şi ar putea trece dincolo
în sufrageria lor unde miroase a mămăligă cu brânză şi moarte
viața cea adevărată
dimineața ieşind
am văzut în mulțime
femei duse de coapse
electric fericite torsuri
rotunjindu-se deasupra sexului
peste linişte lumea vine
ca un excavator
cu mii de guri în care
ele
se agită mereu la margine
gata să nască
şi golurile din broderie au fost mânjite cu măduvă
şi iată viața cea adevărată
ți se strigă
şi fraza asta
peste liniştea dimineților
ca un deşteptător
înfipt în carne
tu nu ştii ce înseamnă pierdere
tu nu ştii ce înseamnă
pierdere
pierdere va fi când
va veni vremea chelia
să lingă pletele tale
şi toate se vor duce împinse
de propriile-ți coate
de palmele căutând globul de
piele bătrână
care vei fi
pierdere va fi când
peştii pulpelor tale
se vor adânci ca într-un mâl
în grăsime
şi toate se vor duce
biciclete mii de sub tălpile tale
şi femei cu păr de păpuşă
pierdere va fi când
din măduva ta prin puncție îmi va țâşni viața
şi eu ca un prunc mergând
de mână cu doi oameni
îmi voi strânge brusc picioarele în aer
pentru o clipă în zbor
pentru o clipă
gravitând încordat
ca o geantă cu organe
bunicule
mă uit în jur bunicule
dintre cei veniți
eu tac şi urăsc
cel mai mult
urăsc cumințenia celor rămaşi
şi voluptatea celor plecați cu totul
valiza mea nu-i decât
o vită în portbagaj
dusă încoace şi încolo
peste râu
numai tu ai fi putut să-mi spui
dacă e adevărat că aşa lupt
degetele mele
nu sunt decât umbra degetelor tale
ținând strâns o bucată de sârmă ghimpată
înaintând astfel prin cercurile gulagului
cuvintele mele
nu sunt decât marionetele
în care-mi încâlcesc mâinile
ca să aflu povestea pe care
n-ai reuşit să mi-o spui
înainte era simplu
bunicule
pământul înghițea oamenii
şi scuipa crucile
acum mi s-au întins ca nişte pete pe creier
brusturii de pe mormântul tău
şi îndărătul lor
ridicându-se din apă
ura
ca o gheară de mâl
numai tu ai fi putut să-mi spui
dacă aşa
lupt
tragică
dansatorul mut
abia stăpânindu-şi pulpele
ca pe doi peşti gata să sară din undiță
înapoi în valul dansului
în timp ce mutul care îi repară pantoful
îmbrăcându-l pe mână
închide brusc ochii pentru că
palma lui a cunoscut talpa care cunoaşte paso-doble
pentru că degetele lui au descâlcit şireturile
ca şi cum ar fi străpuns pletele unei femei
nu te uita la mine
îi spune spatele întors
celui care-şi sprijină talpa în ciorap alb
de gleznă ca un cocostârc
dansatorul mut
cu lacrima atârnându-i ca un lanț de pince-nez
pentru că mâna lui promisese să muşte dintr-un umăr
pentru că picioarele lui visaseră să se umple de sânge
călcând printre paşii ei
ca printre câini adormiți
nesfârşită
merg şi merg
şi ziua asta nu se mai termină
oamenii toți
îi concediez cu privirea
oamenii toți
îi lovesc cu umărul în trecere
amețesc de atâtea străzi încâlcite
ca o pasăre care zboară
în cercuri mici
tot mai mici
până îşi simte corpul supt de vârtej
în punctul
unde i se sfârşeşte aripa
ziua asta fără capăt
obosindu-mi picioarele
ca şi cum aş avea cuie bătute în tălpi
şi aş veni la tine
pentru un ultim step
şi în timp ce dansul
mi-ar adânci cuiele tot mai mult
şi mai mult
în călcâie
te-ai uita la mine
te-ai uita la ceas
gândindu-te
ziua asta mută
nu se mai termină
ziua asta
e o odaie
din care
numai morți
am putea ieşi