ANNE SEXTON
Toți drăgălașii mei
„Toți drăgălașii mei?
Pe toți ai spus? Hultan drăcesc! Pe toți?
Cum? Toți gingașii mei pui și-a lor mamă uciși deodată? …
Nu pot să uit c-atât mi-au fost de dragi.”
Macbeth
Tată, ghinionul din acest an ne ține departe
De locul în care ai urmat-o pe mama noastră în somnul ei rece,
un al doilea șoc fierbând lin în inima ta,
lăsându-mă aici să-mi târăsc picioarele și să te despovărez
pe tine de dorul locuinței pe care nu ți-o permiteai:
o cheie de aur, jumătatea ta din filatura de lână,
douăzeci de costume de la Dunne, un Ford englezesc,
dragostea și pălăvrăgeala legală a unui alt testament,
cutii cu poze ale unor oameni pe care nu-i cunosc.
Le ating fețele de pe carton. Trebuie să dispară.
Dar ochii, groși ca lemnul acestui album,
mă ajută. Mă opresc aici, unde un băiețel
așteaptă într-o rochiță încrețită să vină cineva …
pe acel soldat care-și ține goarna ca pe-o jucărie
sau pe această femeie în catifea care nu poate zâmbi.
Acesta este bunicul tău, acest comodor
în costum de poștaș? Tată al meu, până una alta, timpul
l-a făcut neînsemnat pe cel pe care-l căutai tu
Niciodată nu voi știi ce-i cu fețele acestea.
Le încui în cartea lor și le arunc.
Acesta e albumul galben pe care l-ai început
în anul în care m-am născut; crăpat și încrețit
ca frunzele de tutun: decupaje cu Hoover care i-a depășit
pe democrați, amenințându-mă cu degetul său uscat pe mine
și Prohibiția; știri cu prăbușirea Hindenburg-ului
și știri din anii recenți în care te înflăcărai
pe seama războiului. Anul acesta, solvabil dar suferind, ai vrut
să te căsătorești cu acea văduvă plăpândă grăbindu-te spre luna de miere
Înainte de a ți se oferi o a doua șansă am plâns
pe umărul tău grăsuț. După trei zile ai murit.
Acestea sunt instantaneele căsătoriei, punctând anumite locuri
Unul lângă altul, la gară, spre Nassau,
aici, cu cupa câștigătorului la cursele de bărci,
aici, stând în rând la Cotillion, faci o plecăciune,
aici, lângă cușca câinilor noștri cu ochii lor roz,
alergând ca porcii de circ în țarcurile lor de sârmă;
aici, la cursa de cai unde sora mea câștigă un premiu;
și aici, stând ca un duce într-un grup de bărbați.
Acum te împăturesc, bețivul meu, navigatorul meu,
primul meu supraveghetor pierdut, pe care o să-l iubesc
sau la care o să mă uit mai târziu.
|in un jurnal de cinci ani în care și mama a făcut însemnări
timp de trei ani. Povestesc tot ce nu spune ea
despre tendința ta spre alcoolism. Nu te-ai trezit la timp,
scrie ea. Dumnezeule, tată, fiecare zi de Crăciun
cu sângele tău, voi da eu pe gât paharul tău
de vin? Jurnalul anilor tăi gălăgioși
urcă pe raftul meu în așteptarea trecerii vârstei mele.
Doar în acest răstimp tăinuit va persevera iubirea.
Drăgălașă sau nu, eu ți-am supraviețuit,
îmi aplec fața mea ciudată peste a ta și te iert.
1962
Și una pentru doamna mea
Un vînzător înnăscut,
tatăl meu și-a făcut toți banii
vânzând lână la Fieldorest, Woolrich și Faribo.
Un vorbitor înnăscut,
putea să vândă o sută de baloți umeziți
din acea chestie albă. Putea socoti drumurile și vînzările altora
și să fie plătit.
Acasă fiecare propoziție pe care-o spunea
mulțumise mai întâi cumpărătorul care-l plătise cu unt.
Fiecare cuvânt,
de fiecare dată, fusese încercat mai întîi
pe omul căruia-i vânduse ceva tipului care i-a umplut farfuria
Tata a ezitat
între budinca Yorkshire și carnea de vită:
un negustor ambulant, un comerciant și un șef de trib indian.
Roosvelt! Willkie! și război!
Cât de stângace am fost
cu inima mea de domnișoară bătrână aplaudând cu palmele mele de adolescent.
În fiecare noapte acasă
tatăl meu stătea aplecat deasupra hărților
în timp ce radioul său se lupta cu naziștii și japonezii.
Exceptând data când s-a închis
în dormitor pentru o beție de trei zile,
își bătea la mașină itinerariile complicate, și-și pregătea portbagajul,
cu bagajele lui asortate
vârându-și în buzunar o rezervare confirmată,
inima lui deja punea la pământ drumurile înroșite ale națiunii.
Stau la biroul meu
în fiecare seară fără să am unde să merg
despăturind hărțile șifonate din Milwaukee și Buffalo,
întreaga Americă,
cimitirele ei, cu fusele sale orare capricioase,
cu rute ca niște mici vene și capitale ca niște pietricele.
El a murit pe drum,
inima i s-a mutat din față în spate,
cu batista lui albă semnalizând de pe geamul Cadillac-ului.
Soțul meu,
cu ochi albaștri ca din albume, vinde lână:
cutii cu deșeuri de darac, țesături și fibre pe care să le poată
oricine toarce
și să spună Leicester, Rambouillet, Merino,
semipură, unsuroasă și groasă, gălbuie ca zăpada învechită.
Deci pornești, dragul meu,
Da, domnule! Una-i pentru doamna mea,
una din cutiile tale cu mostre ștanțate cu numele tatălui meu,
să-i deschidă calea,
spre taxele-i crescânde și lacome,
spre șoselele-i făurite ca niște noi iubiri, necoapte și rapide.
1966
Traducere de Alina Pușcaș și D. Păcuraru
