ION MUREȘAN
Bătaia
“Ți-am fost ca un frate, mă, porcule,
ți-am adus flori când te-ai însurat,
ți-am fost martor la divorț și tu…”
Mai mult nu aud, căci bucătăreasa dă muzica mai tare,
dar îl văd pe celălalt cu lacrimi în ochi,
cum se întinde peste masă și sărută mâinile omului cu cravată,
cum dă din cap în semn că da, da, da s-a stabilit, e un porc.
Apoi pleacă fruntea și brusc pare că e într-un oraș îndepărtat,
stă pe o terasă galbenă și prăfuită, privește cerul
și nu știe cum să încheie o scrisoare către binefăcătorul său,
deci scrie: “Cu dragoste și cu recunoștință veșnică, Grigore”.
În omul cu cravată parcă a intrat dracul.
Îl prinde pe celălalt de nas și-i ridică fața:
“Ia, să-ți mai văd ochișorii de rahat!”, zice.
Apoi îl ia de-o ureche și-l scutură de-i zboară basca din cap,
îi toarnă rachiu pe chelie și i-o șterge cu șervețelul boțit
și iar îl scutură de ureche
și-și smulge un nasture de la haină, îl pune-n pahar
și îl dă chelului să-l înghită, ca pe o aspirină.
“Lasă-l, domnu inginer, pe amărâtul ăla în plata Domnului!” –
strigă chelnerul,
dar parcă a intrat dracul în domnu inginer:
“Tu ce te bagi, mă, e prietenul meu, cheluțul, și fac ce vreau cu el!”
Îl prinde iar pe cheluț de urechi și-l scutură,
Apoi îl sărută apăsat pe gură,
apoi face un pas înapoi,
ca și cum ar vrea să-l admire
și-i dă un pumn în nas, cu toată puterea.
Plici! face capul cheluțului pe ciment.
“L-ai mâncat fript – zice chelnerul – l-ai mâncat fript, uite
cum îi bulbucă sângele pe nas!”
Brusc, cheluțul e de trei săptămâni în sanatoriu, stă pe balcon
înfășurat în pături din păr de cămilă, privește munții înzăpeziți,
își aprinde o țigaretă “Maria Mancinii” și meditează:
“Trebuie să ne îmbrăcăm mereu în negru,
să avem relații sobre și formaliste cu oamenii,
să cinstim viața și moartea, da, da, viața și moarte și progresul!”
În omul cu cravată parcă a intrat dracul:
rade cu palma de pe masă scrumiera, sticla cu vodcă, paharele,
scoate un briceag din buzunar și strigă cu glas pițigăiat:
“Mă, io-s reîncarnarea lui Hegel și a fraților Petreuș
într-o singură persoană, mă, nu vă puneți cu mine!”
“Hegel, Hegel,, Petreuș, da, da!
Hegel, Hegel,, Petreuș!”,
boscorodește bătrânul de la masa mea,
pe sub pălăria de fetru,
și mă învăluie cu o privire albastră ca marea,
și ridică halba și mi-o trăznește în cap.
“Admirabil, absolut admirabil!”, îl mai aud apoi de sub masă.
Aici sub masă e pace, te poți ridica asemeni soarelui,
glorios deasupra zilei.
“Aici sub masă e casa noastră, zice sora mea, eu îmi aleg
pernița cu flori roșii, tu pernița cu flori albastre,
în colțul acesta îmi aranjez eu sobița, crăticioarele și farfuriile,
lângă sobiță pun păpușile, ursulețul și rochițele,
tu îți aranjezi în colțul tău grămada de lemne, securea,
grajdul cu bivolii, furca și fânul și carul de la bunicul,
aici lângă piciorul mesei pui lădița cu ciocanul, cleștele și cuiele.
Pe pătură, lângă locul unde ziceam că e fereastra,
prindem cu acul iconița cu Sfânta Maria.
Acum tu ieși de sub masă.
Ziceam că eu sunt foarte obosită și fac de mâncare.
Tu vii de la cârciumă beat.
Câinele nu te latră că te știe ca pe un cal breaz.
Intri în casă.
Scuipi pe jos.
Înjuri înjurături frumoase.
Arunci țigara aprinsă, țigara “Mărășești” în oala cu supa de găină.
Eu îți zic: Bețivanule, nenorocitule, nu ți-e rușine,
că te văd și te aud copiii cum scoți gunoaie pe gură,
și puți ca porcu, precis ai făcut iar pe tine!
Acum tu te faci că-mi dai o palmă,
dar te răzgândești.
Iei din gălețică o cană cu apă și o bei pe nerăsuflate.
te arunci îmbrăcat pe pernița cu flori albastre și sforăi cumplit.
Doamne, cu ce ți-am greșit? zic eu
și îmi iau copilașii de mână, păpușa fetiță și
păpușa băiețel și mergem să dormim la mama.
Acum e dimineață, tu vii să ne cauți.
A venit tata!
strigă copiii, adică păpușile, în locul cărora strig eu,
tu te pui în genunchi de față cu toate păpușile,
îți ceri iertare și zici că nu o să mai faci.
Eu te mângâi pe chelie,
luăm copilașii de mână,
tu iei de mână păpușa fetiță,
eu iau de mână păpușa băiețel
și ne întoarcem acasă.
Peste două săptămâni ne jucăm din nou.
Acum nu mă mai joc,
“ciurcu-mă nu mă mai joc,
trag o linie de foc!”,
că tu înjuri și scuipi și sforăi
de parcă ai fi un bețiv adevărat,
și mă duc să te spun la mama!”
Acum nu mai stă nimeni pe scaune,
căci scaunele zboară din perete-n perete,
și sticle dulci și firave pahare ca pulpa de adolescentă sboară
în stoluri lungi și ciripesc, și pleoscăie ca peștii,
și gemete și bufnituri și oftaturi se-aud de parcă
un zeu și o zeiță ar face dragoste-n grădini îndepărtate.
:i toți dansează peste cioburi, doi și cu doi și-n grupuri,
și-n mijloc domnul inginer și chelnerul desculț la un picior, se pupă.
Și zice chelnerul: “Ai mână grea!”. Și
zice inginerul: “Dar și tu, pocnește cu competență amăsurată!
Dau eu un rând!”
Și dansul încetează.
Acum ei nu se mai cunosc,
căci dintr-o dată sunt cu mult mai tineri
și apoi orașul în care beau e atât de neînsemnat
că din greșeală a fost înscris pe harta altei țări,
țară, la rândul ei, atât de neînsemnată
încât geografii au înscris-o pe harta unui continent aiurea
unde-au găsit un loc mai liber pe un fir de apă
ceva mai depărtat de țările din preajmă.
“Pss, pss!”, sub masa de alături
cheluțul se șterge pe față cu mâneca de sângele închegat.
“Pss, pss! și îmi zâmbește fericit și-mi trage cu ochiul.
Cu ochiul stâng, o dată.
Cu ochiul drept, o dată.
Verés
„Olyan voltam, mint egy testvér, te disznó,
virágot hoztam neked, amikor nősültél,
tanúskodtam a válásodkor, és te …”
Csak ennyit hallok, mert a szakácsnő hangosabbra állítja a zenét,
de látom a másikat, ahogy könnyes szemmel,
áthajol az asztal fölött, hogy megcsókolja a nyakkendős férfi kezét,
és bólogat, jelezve, hogy igen, igen elfogadja, hogy egy disznó.
Aztán lehajtja fejét, és hirtelen úgy tűnik, egy távoli városban,
egy sárga poros teraszon ül, az eget kémleli,
és nem tudja, miképpen fejezze be a jótevőjéhez írt levelét,
végül ezt írja: „szeretettel és örök hálával, Gregor”.
A nyakkendős férfiba mintha belebújt volna az ördög.
Megfogja a másik orrát, felemeli és arcába mondja:
„Lássam csak szarszínű szemeidet!”, mondja.
Aztán elkapja a fülét, és addig rázza, amíg lerepül baszksapkája,
pálinkát önt kopasz fejére, letörli bordás szalvétával,
aztán megint a füleit rázza,
leszakít egy gombot a kabátjáról, pohárba teszi
és odaadja a kopasznak, hogy nyelje le, mint egy aszpirint.
„Hagyja mérnök úr a szerencsétlent isten kegyelmébe”, –
szól a pincér,
de az ördög mintha nem tágítana a mérnök úrból:
„Ne avatkozz bele, az én barátom a kopasz, és azt csinálok vele, amit akarok!”
Újra elkapja a kopasz fülét, és megrázza,
Aztán szájon csókolja,
egy lépést tesz hátra,
mintha csodálni akarná,
aztán teljes erővel orron üti.
Puff! csattan a kopasz feje a cementen.
„Ezt kiütötted – mondja a pincér -, kinyírtad, nézd
ömlik orrából a vér!”
Hirtelen, a kopasz három hete szanatóriumban van, az erkélyen
teveszőrtakarókba burkolva, a havas hegyeket nézi,
rágyújt egy „Maria Mancinii” cigarettára, és így elmélkedik:
„Mindig fekete ruhába kell öltöznünk,
józan és formális kapcsolatokat kell ápolnunk az emberekkel,
tisztelni kell az életet és a halált, igen, az életet és a halált és a haladást!”
A nyakkendős férfiban látszólag nem nyugszik az ördög:
tenyerével lesöpör az asztalról hamutartót, vodkás üveget, poharakat,
kiveszi a bicskát a zsebéből, és nagy hangon kiáltja:
„Hé, én Hegel és a Petreuş testvérek reinkarnációja vagyok
egy személyben, hé, ne kezdjetek ki velem!”
„Hegel, Hegel, Petreuş, igen, igen!
Hegel, Hegel, Petreuş!”
mormogja asztalomnál az öreg,
nemezkalapja alatt,
és beborít kéktenger pillantásával,
felemeli söröskorsóját és fejbe vág.
„Csodálatos, abszolút csodálatos!”, hallom az asztal alól.
Az asztal alatt béke van, fel tudsz emelkedni, mint a Nap,
a dicsőséges nap fölé.
„Itt az asztal alatt van az otthonunk, mondja a húgom, én a
piros virágos párnát választom, te a kék virágos párnát,
ebbe a sarokba helyezem a tűzhelyet, a bútorokat és a tányérokat,
a tűzhely mellé a babát, mackót és a ruhácskákat,
te berendezed a te sarkodat halomba rakod a fát, a fejszét,
a bivalyistállót, a szénát és a villát, és nagyapó szekerét,
az asztal lába mellé teszed a ládát szegekkel, harapófogóval és kalapáccsal.
A takaróhoz, ahol az ablakot képzeltük el, gombostűvel odatűzzük
a szűzmáriás szentképet.
Most te kimászol az asztal alól.
Én azt mondom, fáradt vagyok, és főzők.
Te a kocsmából jössz részegen.
A kutya nem ugat, mert megismer, mint egy józan lovat.
Bejössz a házba.
A padlóra köpsz.
Kacskaringósakat káromkodsz.
Égő „Marasesti” cigarettádat a tyúkhúslevesbe dobod.
Én azt mondom neked< Részeg disznó, te nyomorult,
nem szégyelled magad, a gyermekek látják és hallják,
ömlik a mocsok a szádból, bűzlesz, mint a disznó, lehúgyoztad magad!
Most te felemeled a kezed mintha meg akarnál ütni,
de meggondolod magad.
Egy csésze vizet veszel a vödörből, és megiszod egy szusszal.
kék virágos párnádra veted magad ruhásan és horkolni kezdesz rettenetesen. Istenem, mit csináltam rosszul? mondom én,
és megfogom gyermekeim kezét, a lánybabát és a
fiúbabát és anyámhoz megyek aludni.
Most reggel van, te minket keresel.
Megjött apa!
kiáltják a gyermekek, azaz a babák, helyettük én kiáltok,
te térdre esel a babák előtt,
bocsánatot kérsz, és megígéred, hogy nem fog többé előfordulni.
Én megsimogatom kopasz fejedet,
kézen fogjuk a gyermekeket,
te a kislány kezét,
én a kisfiú kezét fogom,
és haza megyünk.
Két hét múlva újra játszunk.
Most már nincs kedvem játszani
„csillagok az égen
a játéknak vége!”
mert te káromkodsz és köpködsz és horkolsz
mintha igazi részeges lennél,
megyek és megmondalak anyámnak!
Most már senki sem ül a székeken,
mert a székek repülnek faltól falig,
és édes üvegek és törékeny poharak, kamaszok zsenge combjai
repülnek hosszú sorokban csipogva, csattanva mint ugráló halak,
és nyögések, és zenebona és sóhajok, mintha
isten és istennő szerelmeskedne távoli kertekben.
És mindenki táncol a cserepeken, kettesével és csoportosan,
középen a mérnök úr, és a kopasz egyik lábával mezítláb, csókolóznak.
És a pincér azt mondja: „Súlyos kezed van.” A
mérnök azt válaszolja: „Neked is, üss oda neki célzottan!
Te következel!”
És a tánc megszűnik.
Most már nem ismerik egymást,
mert hirtelen sokkal fiatalabbak lettek,
és a város, amelyben isznak olyan jelentéktelen,
hogy tévedésből egy másik ország térképén szerepel,
az ország is annyira jelentéktelen, hogy a
geográfusok, egy félreeső kontinensre rajzolták,
ahol találtak egy szabad helyet, víz mellett,
távol a környező országoktól.
„Pssz, Pssz”, a szomszédos asztal alatt,
a kopasz letörli ingujjával a megalvadt vért.
„Pssz, Pssz! Boldogan mosolyog rám, és kacsint.
Egyszer a bal szemével.
Aztán a jobb szemével.
Balázs F. Attila fordítása