CLAUDIU KOMARTIN
Poesia presente / Poezia italiană de astăzi
(Editura Humanitas, 2020)
– traducere de Smaranda Bratu Elian și Aurora Firța Marin
După cum scriam în numărul trecut, 29 (1/2022), a trebuit să treacă aproape intervalul „clasic” stabilit de Thibaudet pentru o generație ca să apară în spațiul editorial românesc, după Poeți italieni din secolul XX a lui Marin Mincu, două noi tentative de cartografiere a unui teritoriu tot mai puțin cunoscut după neoexperimentalism și neoavangardă. Cu toate neajunsurile care îi pot fi găsite, proiectul lui Mincu hașura o bună parte a poeziei italiene din primele opt decenii ale veacului trecut (patruzeci și șase de poeți, de la Pascoli și D’Annunzio la De Angelis și Magrelli); și, dacă tot suntem aici, putem merge mai înapoi în timp, menționând antologia lui Ilie Constantin de acum exact cincizeci de ani, Cântecele altora, ce se oprea la câțiva poeți cardinali (Quasimodo, Penna, Alfonso Gatto) născuți în zorii secolului XX.
Cele două antologii ieșite în ultimii doi ani, Poesia presente / Poezia italiană de astăzi (Humanitas, 2020) și La prezentul continuu. Patruzeci de poeți italieni contemporani (Cosmopoli, 2021) vin să ne edifice, măcar parțial, în legătură cu liniile de evoluție și poeticile pe care ultimele decenii din Novecento și începutul secolului XXI le-au consacrat în lirica (un cuvânt pe care știm bine că trebuie să-l folosim cu prudență în tardo-modernitate) italiană.
Ediția românească a cărții realizate de criticul Francesco Napoli, Poezia italiană de astăzi, este îngrijită de reputata italienistă Smaranda Bratu Elian, care a și tradus, împreună cu Aurora Firța Marin, cele în jur de 130 de poezii semnate de 30 de autori, începând cu Umberto Piersanti, scriitor de-o vârstă cu Ion Pop, al cărui prim volum a apărut la sfârșitul anilor ‘60, și sfârșind cu Guido Mazzoni (n. 1967) și Roberto Deidier (n. 1965). Atent la „cine a lăsat urme și cine altcineva le-a urmat”, Napoli curatoriază așadar o antologie subîntinsă între 1975 și 2010, însoțită de o introducere minuțioasă și utilă, din care aflăm de ce 1975 reprezintă o bornă importantă în istoria poeziei din Peninsulă – nu este doar anul morții violente a lui Pasolini, ci și momentul în care apare influenta antologie a lui Alfonso Berardinelli și Franco Cordelli, Il pubblico della poesia.
Odată cu poeții anilor ‘70 se petrece o distanțare de „stagiunea de experimentalisme manifestate pe două fronturi” (după expresia lui Napoli) din anii ‘50-‘60: neoexperimentalismul poeților din jurul revistei „Officina” (fondată la Bologna în 1955 de către Pasolini, Leonetti și Roversi) și neoavangardismul Grupului 63, „I Nuovissimi”, al cărui reprezentant de marcă rămâne Edoardo Sanguineti. Mișcarea șaptezecistă, coagulată în jurul revistei „Niebo” (1977-1980), se pronunță împotriva tehnicității și autosuficienței neoavangardiștilor, revendicându-se de la poeți „siderali”, excluși de orientarea apăsat „politică” a epocii: Lucrețiu, Hölderlin, Lautréamont, Rilke sau Trakl. Reîntoarcerea la natură și eros este programatică și explicită la Giuseppe Conte (n. 1945), unul dintre poeții care lucrează la recuperarea intimității și a unei simplități însuflețitoare – din poate cel mai cunoscut volum al său, L’Oceano e il Ragazzo (Oceanul și băiatul, 1983), antologia include „Elegie scrisă în grădinile Vilei Hanbury”, poem anistoric derulat cu delicatețe în lumina aurorală a Mitului.
Și Conte și Piersanti scriu despre copaci și grădini („a vorbi despre copaci înseamnă a vorbi despre tine” – Conte), o imagerie uneori luxuriantă ce le prilejuiește reverii nostalgice și momente de „Timp suspendat”: „numai în rare clipe/ și pe durate scurte/ poți privi/ zilele de altădată,/ poți zări prin stufăriș/ chipuri și ani// poți coborî prin jnepeniș/ poți uita ziua de azi/ care mă gâtuie și mă încovoaie,/ și dragostea încăpățânată/ a fiului meu,/ poți rătăci cu unele popasuri/ fără nici un țel” – Umberto Piersanti.
Patrizia Cavalli (1947-2022), ale cărei prime explorări poetice au fost sprijinite de Elsa Morante, își personalizează discursul (o interioritate reținută și vulnerată, conștientă de foarte devreme că Poeziile mele nu vor schimba lumea – titlul debutului său din 1974) într-un spațiu auster, inundat de „frenetica lumină fără margini”, păstrând totuși reflexele unei anxietăți zgândărite de sentimentul zădărniciei: „Câte tentații în cale/ mergând din cameră/ în bucătărie, de la bucătărie/ la closet. O pată/ pe perete, un petic de hârtie/ scăpat pe jos, un pahar de apă,/ o privire pe fereastră,/ bună zis unei vecine,/ o mângâiere pentru pisicuță./ Așa că uit mereu/ ideea principală, mă pierd/ pe drum, mă zăpăcesc/ zi după zi și e în zadar/ orice încercare de a mă reîntoarce” („Câte tentații în cale”).
Milanezul Roberto Mussapi (n. 1952), printre altele un important traducător (inclusiv al lui Ion Barbu), este un poet al vocilor și al memoriei, a cărui poezie, inițial înscrisă tot pe coordonatele mitologizării cu străfulgerări vizionare, s-a deplasat cu timpul (poate influențat și de bogata sa activitate ca dramaturg) spre un discurs mai colocvial și meditativ: „Am locuit în multe case/ și din nici una n-am pierdut nimic (…)// Dar numai un răstimp fiece casă/ a fost a mea cu adevărat,/ în timpul scurt în care îmi era străină,/ înainte să pătrundă-n mine, cu viețile ei.” („Casa”).
Despre Milo De Angelis (n. 1951) am mai scris, un splendid grupaj din poezia sa îndoliată din Tema dell’addio (2005) – însoțit de șase poeme ale soției sale, Giovanna Sicari (1954-2003) – a apărut în „Poesis internațional” 26 (2/2020). În Poezia italiană de astăzi, un poem edificator pentru dimensiunea tragică a Temei bunului-rămas:
„În cameră, în obiectele dispuse/ milimetric, plutea așteptarea ta/ și toate se pregăteau pentru momentul/ intrării, pentru picioarele desculțe/ care treceau hotarul, orice hotar,/ totul se lumina de tine, se pronunțau/ voios și mese, și pereți, fior exact,/ tremur de vară care-i tulbură silueta/ neatinsă, și vestea cea bună, și zâmbetul,/ glas cald de pe celălalt tărâm.”
Poeți semnificativi ai perioadei sunt Maurizio Cucchi (n. 1945) și Cesare Viviani (n. 1947), însă Valerio Magrelli (n. 1957), „copilul minune al noii poezii” (F. Napoli), debutant în 1980 cu Ora serrata retinae – pe care Enzo Siciliano o salută ca pe sfârșitul confruntării dintre neoavangardă și generația afirmată în deceniul al optulea –, pare a fi cel cu care se produce trecerea către poezia „optzeciștilor” italieni, anunțată, de asemenea, de câteva antologii și caiete colective, precum Poesia degli anni settanta (1979) a lui Antonio Porta.
Și totuși, nu despre o ruptură cred că se poate vorbi aici, nu una atât de marcată pe cât a fost în poezia românească cea dintre 70-ism și 80-ism. Să ne amintim: promoția 70 a lui Ion Mircea, Adrian Popescu, Grete Tartler, Dinu Flămând sau Daniela Crăsnaru, descrisă în general ca manieristă, estetizantă și livrescă în spirit neomodernist, a fost întâmpinată polemic de postmoderniștii afirmați începând cu 1980 (Cărtărescu, Coșovei, Iaru, Mușina) în jurul Cenaclului de Luni. În cazul unor poeți ca Eugenio De Signoribus, Umberto Fiori, Tiziano Broggiato, Giovanna Sicari și Alessandro Ceni (cei cinci fiind născuți între 1947 și 1957), impresia este mai degrabă de nuanțare și aprofundare („severă continuitate” este expresia lui Francesco Napoli din studiul introductiv) a poeticilor și direcțiilor deschise cu câțiva ani mai devreme.
E drept, o anumită destindere în limbaj și teme se resimte în versurile poeților din decada a noua – limbaj tranzitiv, prozaism, directețe, ironie, poate într-o mai mică măsură la Sicari, poetă temperamentală și tensionată, căreia selecția de patru poeme din Poesia presente nu îi face niciun serviciu – o spun ca unul care a citit și publicat, cum aminteam și mai sus, câteva texte emoționante din ultima sa carte, Epoca immobile (Epoca inertă, 2003), în traducerea Danei Barangea.
Destul de puține poeme de menționat și transcris se găsesc în a doua parte a antologiei – poate că selecțiile sunt inconsistente sau alegerile nu au fost cele mai inspirate; nefiind un cunoscător al fenomenului, nu mă pot pronunța. Rețin, și pentru că acest număr se deschide cu un dosar Pier Paolo Pasolini, un poem de Giancarlo Cavallo (n. 1955), extras din volumul Poema a matita per Pier Paolo Pasolini (Poem în creion pentru Pier Paolo Pasolini, 2006), a cărui ultimă strofă sună astfel:
„mulți alții mai buni ca mine vor rescrie/ acest poem de dragoste pentru Pasolini/ vor fi femei și bărbați mai buni/ ei vor fi stăpânii destinelor lor/ cu toate astea sper să mai rămână un creion/ pentru contradicțiile vieții.”
Din ultima secțiune a cărții, cea a poeților debutați în ultimul deceniu al secolului trecut, se disting patru prezențe clar particularizate, fiecare cu o conformație și un suflu distincte: Antonella Anedda, Antonio Riccardi, Davide Rondoni și Guido Mazzoni.
Antonella Anedda (n. 1955) a devenit, de la debutul matur cu Rezidenze invernale (Reședințe de iarnă, 1992), una dintre personalitățile consacrate ale poeziei recente, primind în 2000 Premiul „Montale” pentru Notti di pace occidentale (Nopți de pace occidentală), din care face parte poemul „De-ar fi numai asta: să ajungi într-un loc”: „N-am glas, n-am cânt/ ci doar o limbă din paie împletită/ o limbă din sfoară și din sare strânsă în pumn/ pătrunzând în orice fisură”.
Antonio Riccardi (n. 1962) propune în Impianti del dovere e della guerra (Instalațiile datoriei și războiului, 2004) o viziune puternică a utilajelor de producție „pentru fronturile de război”, descriind „imperiul preselor și al ciocanelor”, al preselor și turbinelor hidraulice, al cuptoarelor și al turnătoriilor în care „se coc războaiele” și unde „Producția perfectă/ nu permite timpi morți/ ci doar întregul unui singur adevăr” („Nici teferi nici morți”).
Davide Rondoni (n. 1964) este coautorul (împreună cu Franco Loi) antologiei Il pensiero dominante. Poesia italiana 1970-2000 (2001) și traducător în italiană al lui Rimbaud, Baudelaire, Péguy, Gibran, T.S. Eliot și Emily Dickinson. Poet al „infernului milanez”, Rondoni dă glas vieții cotidiene alienante a marelui oraș lombard: „Plouă și de dimineață/ pe geamurile mari ale supermarketului,/ apa resimțită o clipă,/ o strângere de inimă la ieșirea/ pe ușile cu fotocelulă/ și-atunci capul jos, fuguța/ până intri grăbit în mașină/ în mirosul de haine ude/ și-n mângâierea rece a celofanului// (…) Trebuie să uit negreala ta, Milano,/ pălăvrăgeala inutilă din trafic/ în ploaie, și ziua și ora,/ să descopăr că nu era vorba/ nici de un drept, nici de o speranță, nici/ chiar de iubire, ci doar de furie, o dulce/ și nebună furie.” („De câte ori, Milano”)
În fine, Guido Mazzoni (n. 1967), adăugat special pentru ediția românească a cărții, este antologat cu trei poeme din La pura superficie (Simpla suprafață, 2017), un vers emblematic rezumând explorarea întreprinsă în acest volum:
„mă uitam la ceilalți, aveam nevoie să distrug sau să înțeleg.”
Chiar cu scăderile și cu părțile sale mai obscure pentru un cititor nefamiliarizat cu multitudinea de orientări ale poeticității italiene contemporane (ce pare uneori dezarmantă până și pentru autorul antologiei), Poesia presente / Poezia italiană de astăzi este o apariție demnă de salutat. Sper că nu vor trece încă trei decenii până la o carte prin care să luăm contact cu poeții care au astăzi până-n cincizeci și cinci de ani – vârstă pe care, să ne amintim, Foscolo, Leopardi, Campana sau Pasolini n-au apucat-o.
Claudiu Komartin (n. 1983) este, din 2010, redactor-șef al Casei de Editură Max Blecher și al revistei „Poesis internaţional”. A publicat volumele de poezie: Păpușarul și alte insomnii (2003), Circul domestic (2005), Un anotimp în Berceni (2009), cobalt (2013), Maeștrii unei arte muribunde (2010-2017) (antologie, 2017), Autoportret în flama de sudură (2021), 17 poeme de dragoste și un pantoum imperfect (2022) și Inoculare (2022). A tradus, singur sau în colaborare, șase volume de poezie și șase de proză (Kurt Vonnegut, Mario Benedetti, Tahar Ben Jelloun, Gheorghi Gospodinov, Le Clézio, Gökçenur Ç.).
Revista „Poesis internațional” poate fi comandată de pe site-ul Casei de Editură Max Blecher.
Abonamente și donații:
PayPal:
Patreon: