CLAUDIU KOMARTIN
La prezentul continuu. Patruzeci de poeți italieni contemporani, vol. I-II,
traducere de Eliza și Alexandru Macadan (Editura Cosmopoli, 2021)
Cu traducerea unor grupaje din vreo șaptezeci de poeți italieni de azi și-a făcut Eliza Macadan mâna înainte să publice anul trecut antologia în două volume La prezentul continuu (Cosmopoli, 2021). Acești autori au apărut mai întâi în reviste, iar apoi în patru volume publicate de Editura Eikon – Mâna care scrie sunetul (2014), În corp de val (2017), Lido (2018) și Mers pe sub cer (2019) – într-o colecție coordonată de poeta și jurnalista ce debutase în 1994 cu Spațiu auster.
Eliza Macadan este una dintre autoarele nouăzeciste care spun, prin parcursul lor, o poveste despre care ar merita să se scrie mai pe larg – o poveste despre emigrare și reinventare în alte spații culturale, toate aceste poete care au debutat după 1989 devenind scriitoare bilingve și/sau traducătoare, fie că vorbim despre Rodica Draghincescu, Saviana Stănescu, Ramona Fotiade sau Diana Manole. În Italia, Macadan a publicat volumele Frammenti di spazio austero (2001), Paradiso riassunto (2012), Il cane borghese (2013), Anestesia delle nervi (2015), Passi passati (2016), Pioggia lontano (2017), Pianti piano (2019), In ginocchio fino all’arcobaleno (2020), continuând totodată să scrie și să publice în românește cărți fără prea mare circulație și ecouri, apărute la Vinea, Tracus Arte și Eikon.
Subintitulată Patruzeci de poeți italieni contemporani, antologia La prezentul continuu cuprinde și nume noi (cam o pătrime dintre autorii antologați) în raport cu cele patru culegeri anterioare, Elizei alăturându-i-se ca traducător în această întreprindere temerară Alexandru Macadan. Dacă în cărțile apărute în Colecția de Poezie Italiană Contemporană a Editurii Eikon selecțiile erau uneori prea frugale (trei texte nu pot fi niciodată concludente pentru aprecierea unui poet) și lipsite de criterii ferme, „axiologice” (cum ar fi pretins Marin Mincu), La prezentul continuu se prezintă ca un corolar și o panoramă plauzibilă a unui peisaj poetic fragmentat și în continuă prefacere. Mai cu seamă că vine la mai bine de treizeci de ani de la Poeți italieni din secolul XX (Cartea Românească, 1988) a lui Marin Mincu, antologie masivă ce cartografia poezia din Novecento, de la Pascoli și D’Annunzio la încă tinerii pe atunci Milo De Angelis (n. 1951) și Valerio Magrelli (n. 1957). Un ecart considerabil, decenii de evoluții, noi orientări și personalități poetice originale din poezia italiană despre care nu știm mai nimic: e de ajuns să ne gândim la tot ce s-a întâmplat în poezia românească după generația 80 și devine limpede cât de mult era (este!) de recuperat.
Ordonați alfabetic, poeții traduși de Eliza Macadan subîntind un arc temporal de 55 de ani – de la Umberto Piersanti (n. 1941), debutant în 1967 cu La breve stagione, trecând prin generația Cristinei Alziati (n. 1963) și a Miei Lecomte (n. 1966), până la câțiva autori născuți în anii ‘90 (Clery Celeste, Gerardo Masuccio, Eleonora Rimolo și Michele Joshua Maggini, cu care se deschide al doilea volum). Printre ei, doi clasici în viață, dintre cei mai cunoscuți și mai aclamați poeți contemporani, De Angelis și Magrelli – cărora Eliza Macadan le-a tradus câte o plachetă (ambele apărute bilingv): Către cuvântul nimic (Cosmopoli, 2021), respectiv Indulgent cu respirația (Eikon, 2021) –, precum și alte câteva prezențe reprezentative pentru generația afirmată începând cu a doua parte a anilor ‘70 (Tiziano Broggiato, Massimo Scrignòli, Amedeo Anelli). Câteva descoperiri de reținut printre poeții născuți între sfârșitul anilor ‘70 și ultima parte a anilor ‘80: Laura Accerboni, Michele de Virgilio, Sandro Montalto și Guido Mattia Gallerani – acestuia din urmă Eliza Macadan i-a tradus un volum întreg, Popoare dispărute (Cosmopoli, 2021), pe care l-am citit cu mare interes.
Două dintre calitățile pe care le apreciez în cea mai mare măsură la această carte sunt libertatea și curajul Elizei Macadan de a face pariuri (iar asta e esențial pentru cineva care se apucă de alcătuirea unei asemenea crestomații) – nu mă refer aici doar la cei mai tineri (e de la sine înțeles că, în privința poeților aflați la început și încă neconfirmați, orice evoluție este posibilă), ci și la prezența în antologie a cuiva ca Luca Raul Martini, jurnalist debutant în poezie la șaizeci de ani cu volumul Tra due stazioni (2018), care mi se pare, cu cele nouă poeme selectate, unul dintre cei mai tranzitivi și mai preciși (la nivelul expresiei) autori din La prezentul continuu: „Prin panorama de fotografii vechi cu Bill Owens/ loc precar al unui timp stratificat/ – cimitirul orfic descoperit aici – nu pot înlătura/ minutele trecute/ taxiul care-a trecut/ alte și alte imagini obișnuite/ motel chronicles,/ vile mici, găini, fețe inspirate de nebuni traversează cu mine/ peisajul/ dar merg în altă parte” („Bill Owens”) sau „Mă încredințez ție/ nomenclator slăbănog/ de memorie moartă/ ca să mă joc de-a listele/ cu persoane uitate și dispărute/ sunete nesigure de versuri/ trimise minții/ păpuși ale unui teatru/ întunecat/ în revoltă.” („Testament II”).
Gerardo Masuccio, ce a debutat în 2020 cu Fin qui visse un uomo, a câștigat anul acesta Premiul internațional „Podurile din Struga” acordat unui poet tânăr, la cunoscutul festival din Macedonia de Nord – un pariu, așadar, câștigător al Elizei; dar să-i dăm cuvântul tânărului poet milanez:
„În balamucul de resturi care mă-nconjoară/ sunt rămășița cea mai de nimic./ E o insultă că o cheie de fier/ și-un ciot de lemn/ îmi vor supraviețui.// Și mă descopăr un ciorchine de vieți.// Nu trece timpul iar omul,/ dacă ar exista, e umbră-n tencuială și așchii.”
De aceeași vârstă cu Masuccio, Clery Celeste a debutat la 23 de ani cu La traccia delle vene (2014). Din păcate, spațiul acordat în La prezentul continuu e destul de redus, merită însă transcris cel puțin un poem dintre cele trei care i-au fost traduse: „Perechea de turturele gri pe care le vezi/ trăiește în acoperişul casei mele, s-au ales/ pe viaţă, încă doi ani şi vor muri/ una acoperind aripile celeilalte/ într-un vârtej de pene din coadă./ Vor fi întotdeauna pe reţeaua luminii/ la înălţimea ferestrei mele/ spionând identitatea străină/ şi văd mereu cercul/ în jurul gâtului, pliscul care ciuguleşte/ într-o sfâşiere puternică./ Mereu am vrut să ştiu să zbor/ să simt bulbul penei/ care creşte din piele, să găsesc/ perspectiva opusă.”
Michele De Virgilio a dat titlul culegerii Mers pe sub cer (2019), sintagmă aleasă de Eliza Macadan pornind de la acest poem de notație cu reverberații aticiste:
„Aici lumina se împrăștie/ pe străzi se confundă/ cu umbrele. Și căldura/ oamenilor arde bisericile/ construite baroc/ cu piatra locului./ Din crăpăturile zidurilor țâșnesc/ raze care se aruncă pe rogojinile/ decorate cu flori./ Iar femeile/ au un mers frumos pe sub cer./ În ochi au un soare care te cucerește/ dar nu e iubire.” („Lecce”). Iar poemul care urmează limpezește opțiunile estetice și existențiale ale acestui tânăr poet în care flerul, talentul și inteligența fac casă bună: „Am atins mâini, clanțe, câini./ Mâini care atingeau clanțe,/ clanțe în formă de mâini.// Tricouri, pulovere, grinzi./ Păstrăvi care înotau ca barbunii,/ trenuri în care am pierdut chei.// Bărci, scafandri, zaruri./ Mâini care prindeau sticle,/ sticle golite pe stadioane.// Sâni, obraji, guri./ Brățări legate la glezne,/ ochi de găsit în crengi.// În mâinile mele microbi/ de mii de ere.” („În călătoriile mele”)
Laura Accerboni (poetă genoveză ce trăiește acum în Elveția) a publicat, între 2010 și 2020, trei volume de poezie, cel mai recent fiind Acqua acqua fuoco. Poezie sobră și intensă, calculată și necruțătoare, amintind uneori de ethosul Teodorei Coman: „Dacă acest colț întunecat/ și-ar pierde memoria de sine/ dacă acest chip asediat/ ar renunța/ la primul dintre numele sale/ dacă acest plan familial/ de apărare/ și-ar găsi în casă/ ordinea exploziei/ atunci poate aș avea de spus:/ «inculpat ridică-te»/ și aș fi deja în picioare.”
Sandro Montalto este un artist multivalent – dirijor și compozitor, eseist, poet, dramaturg, bibliotecar și editor, autor al unei cărți despre Beckett și Keaton. Dintre poemele din La prezentul continuu, cel mai condensat și mai eliptic este, cred eu, și cel mai convingător: „– nu neapărat să exiști –/ viața ridicolă boală/ ca limba pe gheață/ dacă pupila se sparge/ dar unde, înăuntru sau în afară,/ la fiecare țipăt al casei/ îndreptat în fiecare direcție/ pleoapa se închide/ pentru atât de puțin/ moluscă printre scoici/ m-aș gândi la tine fericit acolo/ singurul sunet timpul/ apucați-mă, dinți și degete/ – nu neapărat să exiști –”.
Desigur că găsim și prezențe neconvingătoare sau incidentale (aproape că nu există antologie fără astfel de autori în cuprinsul ei), adică formule stilistice cu sofisticări superflue, lirism emfatic și vetust, stiluri pompoase de care te apropii cu dificultate, versuri cu avânturi filozofarde. Din fericire, proporția acestor poeți nu este într-atât de mare încât să umbrească textele unui Tiziano Broggiato:
„(…) Apoi nu va mai fi nimic./ Absolut nimic./ Și nimic nu iubesc acum cu disperare/ ca pe acel nimic”; „(…) Pentru că ceea ce avem uneori se dovedește a fi o ficțiune/ iar dorința de adevăr ne apasă” sau Cristina Alziati (care este leat cu Ruxandra Cesereanu): „Cineva mai târziu o va vedea pe pod.// Socialism sau barbarie, a repetat/ cu ușor accent străin o femeie/ în timp ce mergea printre oamenii drapelului/ violet, care au umplut astăzi piața./ Și tinerii nu au înțeles limba,/ cine putea să distingă a sfârșit prin a nu auzi.// Acum, de pe pod, pentru o ultimă clipă/ pe hecatombele apelor/ până aici privește, departe.” („Urme III”)
I-am lăsat la urmă pe Milo De Angelis și pe Valerio Magrelli, vârfurile incontestabile din La prezentul continuu, care fac în același timp legătura cu antologia lui Marin Mincu (țin și astăzi la ambițiosul său proiect, am început să-mi fac la sfârșitul adolescenței o imagine despre poezia italiană prin intermediul acestei cărți), care mergea până la cei doi. Ar trebui să adaug și că, față de antologia bilingvă Poesia presente / Poezia italiană de azi (Humanitas, 2020) – despre care îmi propun să scriu în numărul viitor –, dintre cei treizeci de poeți ai cărții îngrijite de cunoscuta italienistă Smaranda Bratu Elian se regăsesc doar patru dintre cele patruzeci de nume cuprinse în La prezentul continuu: Piersanti, De Angelis, Magrelli și Broggiato.
De Angelis scrie de 45 de ani o poezie lipsită de artificii, intensă, preocupată de experiență și de tranzițiile, conflictele și momentele zguduitoare ale existenței umane. Alte traduceri din Tema dell’addio (2005) – volum ce tratează boala și pierderea soției sale, poeta Giovanna Sicari (1954-2003) – al lui Milo De Angelis au mai apărut, transpuse de Dana Barangea, în „Poesis internațional”, nr. 26 (2/2020). Iată un poem de o mare delicatețe îndurerată, tradus de Eliza Macadan: „Milano era asfalt, asfalt lichefiat. În pustiul/ unei grădini s-a întâmplat mângâierea, penumbra/ moale care a invadat frunzele, ora fără judecată,/ spațiul absolut al unei lacrimi. O clipă/ în echilibru între două nume înainta către noi,/ se făcea luminoasă, se așeza respirând pe piept,/ pe marea prezență necunoscută. Să mori a fost acea/ fărâmițare a liniilor, noi acolo și gestul peste tot,/ noi rătăciți în tensiunile supreme ale verii,/ noi între oasele și esența pământului.”
Magrelli este un poet aflat la jumătatea distanței dintre Aurel Pantea și Bogdan Ghiu. Dacă asta vi se pare o bizarerie, convingeți-vă citindu-l pe acest scriitor rafinat și complex: „Crăciun, cred, expiră asigurarea/ scuterului, taxa RADIO TV,/ apoi taxa pe locuință și al doilea/ avans la ANL – sau era ANAF?/ Parola, codul de utilizator, PIN și PUK/ sunt cele mai dulci metastaze ale noastre./ Asta e bine, pentru că îmi plac contribuțiile,/ anestezia, registrul electronic,/ dar simt că s-a pierdut ceva/ și în același timp durerea mi-a rămas/ în timp ce simt o nostalgie acută/ pentru o formă de viață dispărută: a mea.”
Mă miră că Eliza și Alexandru Macadan nu au reluat în La prezentul continuu și poemele lui Guido Oldani (n. 1947), prezentate anterior în Mers pe sub cer. Un poet care atrage imediat atenția, autor al unui manifest al Realismului Terminal – Il Realismo Terminale (2010), volum care cred că ar merita tradus integral în limba română.
Neajunsurile cărții sunt absența unei prefețe (care nu este, desigur, un păcat capital, dar contextul creionat deja, adică traducerile rare și inconsistente din poezia italiană mai nouă – de după 1990, să spunem, deși am putea coborî până pe la 1975, anul în care, să nu uităm, a fost ucis Pasolini – ar fi cerut-o) și a unui redactor de carte. Poate că acesta ar fi găsit o alternativă mai curajoasă și mai surprinzătoare la titlu, care nici nu deranjează, nici nu provoacă. În tot însă, La prezentul continuu este o antologie valoroasă și foarte binevenită, ieșită la capătul unui efort admirabil în care, așa cum am încercat să arăt, ai ce citi.
Claudiu Komartin (n. 1983) este, din 2010, redactor-șef al Casei de Editură Max Blecher și al revistei „Poesis internaţional”. A publicat volumele de poezie Păpușarul și alte insomnii (2003), Circul domestic (2005), Un anotimp în Berceni (2009), cobalt (2013), Maeștrii unei arte muribunde (2010-2017) (antologie, 2017), Autoportret în flama de sudură (2021), 17 poeme de dragoste și un pantoum imperfect (2022).
Revista „Poesis internațional” poate fi comandată
· de pe site-ul Casei de Editură Max Blecher
· de pe site-ul librăriei online Cartepedia
· de pe site-ul librăriilor Cărturești
· de pe site-ul librăriilor Humanitas
Abonamente și donații:
PayPal:
Patreon: