DUMITRU PĂCURARU
Revistele literare vor redeveni, cândva, o parte importantă a istoriei literare? Când istoricul literar Nae Antonescu publica „Reviste literare din Ardeal” m-a surprins numărul mare, dar şi scurtimea existenței publicațiilor culturale. Apariția unui singur număr, sau în cazurile mai fericite, şi a următoarelor două-trei era o obişnuință în perioada interbelică. Acest lucru pare să fi dispărut, cel puțin parțial, după 1989. Câteva zeci de reviste merg înainte, în ciuda tuturor impedimentelor de ordin financiar. Din două una: ori scriitorii deveniți editori sunt foarte încăpățânați, ori scriitorii români au foarte multe de spus şi fac orice pentru a întreține vie flacăra creației prin reviste. Că sunt multe, nimeni nu poate contesta. Că sunt prea multe este o altă discuție.
Revista POESIS, condusă de George Vulturescu, a împlinit de curând 20 de ani, dimpreună cu alte surate de-ale sale, mai mult sau mai puțin prestigioase. După atâta amar de vreme ne despărțim. Dar mergem, totuşi, împreună. „Bătrâna” Poesis rămâne în cârmuirea prietenului nostru, în vreme ce POESIS-ul zis „internațional” urmează să fie realizat de un grup de mai tineri scriitori – Claudiu Komartin, Felix Nicolau, Robert Şerban, secția română, ca să zicem aşa. Secția maghiară: Balázs F. Attila, Francois Bréda, Karácsonyi Zsolt, Veres István, urmând ca echipa să se mai întărească din mers.
Din colectivul redacțional mai fac parte subsemnatul Dumitru Păcuraru şi Ion Mureşan. Noi ne-am rezervat dreptul de a nu face mare lucru. Să muncească cei mai tineri, cum de altfel se întâmplă şi la alte reviste mai cu moț. Cam acesta ar fi programul. Direcția urmează să o dea redactorii. Putem merge şi mai departe. Noi, cei din colectivul redacțional, stabilim programul, iar colaboratorii dau direcția. Iată un paradox care tinde să devină un non-sens, nu doar în cazul unei reviste la început de drum.
„Poesis internațional” a fost doar un titlu provizoriu, de lucru. La întâlnirile redacționale ne-am obişnuit cu numele şi văd că l-am păstrat. Acest „internațional” obligă colectivul redacțional la mai multă muncă. Presupune nu doar adunarea unor materiale, ci şi traducerea lor. Nefiind noi foarte riguroşi, unii dintre noi cu o vădită aplecare spre lene, cu apucături boeme, nepunctuali ca şi majoritatea scriitorilor români, nu ne-am putut îndeplini planul inițial. Prin urmare metoda de lucru este următoarea: adunăm materiale, le dăm la tradus, iar dacă nu avem traducerea la timp le publicăm doar în original urmând ca în numerele următoare să publicăm şi variantele traduse. Este un fel de cerc care nu se închide cu fiecare număr, ci merge mai departe, transformându-se într-un fel de spirală în care culturile cele mai diverse se întâlnesc sau doar conviețuiesc între coperțile aceleiaşi reviste. Vom vedea ce va ieşi.
Intitulată ferm, dar cu semnul întrebării în coadă, pentru primul număr s-a propus o anchetă – „Sfârşitul ierarhiilor”. Fiind eu mai degrabă adeptul anarhiilor, despre acest lucru nu am nicio părere. Sau, dacă am, nu sunt întru-totul de acord cu ea. Subiectul în sine este, oricum, interesant. Ce altceva sunt istoriile din ultima vreme decât nişte încercări de a stabili alte şi alte ierarhii. Nenorocirea vine din faptul că autorii – de la Nicolae Manolescu la Marin Mincu sau Alex Ştefănescu – nu au păreri ferme, de nezdruncinat şi, drept urmare, au lăsat literatura română tot fără „ierarhie”. Nu cred în ierarhii, dar mi-e teamă de ele. La fel cum nu cred în revistele literare, dar mi-e teamă de ele.
Mi-e teamă că punctul meu de vedere nu este prea măgulitor pentru ambițiile şi vanitățile colaboratorilor noştri, prezenți şi viitori. Unii trăiesc într-un cvasianonimat, dar refuză cu obstinație să iasă la lumina tiparului. Alții, considerându-se excesiv publicați de toate revistele, răspund cu greu sau nu răspund deloc cererilor de a da “ceva”. Sau nu o fac cu plăcere. Din această pricină avem foarte mult balast revuistic în toate revistele literare de azi.
În sfârşit, se mai poate depista un motiv pentru care revistele sunt plictisitoare dacă nu de-a dreptul proaste: lipsa de profesionalism a scriitorului român, în general. Sunt inteligenți, talentați, culți, agreabili, dar, obligați să-şi câştige existența din alte munci, se înrăiesc, sunt neserioşi cu propriul lor scris. Un scriitor ar trebui să aibă maşină la scară, secretară, şi să-i vină de undeva şi banii necesari unui trai lipsit de griji materiale.
Adunarea materialelor este cu adevărat un motiv de îngrijorare pentru orice colectiv redacțional. Ştiind că nu e uşor să aduni materiale de calitate într-un timp relativ scurt, revista P.I. va avea o apariție trimestrială. La cele patru numere se vor adăuga însă cele ale revistei-mame. Împreună, deşi au direcții diferite, pe parcursul unui an se va aduna o mică bibliotecă. Nu este de ajuns?