CLAUDIU KOMARTIN
Când am formulat, în urmă cu șase luni, proiectul revistei „Poesis Internațional”, ştiam că reuşita sa depinde în primul rând de puterea noastră de a strânge laolaltă acei autori pe care sărăcia de idei şi de principii a unui sistem publicistic ce se conduce aproape exclusiv pe relații de servitute nu i-a îndepărtat de la mizele cu adevărat importante ale scrisului. Disperarea cu care scriitorul român se agață de edificiul său de iluzii în plină destrămare, blocajele şi laşitățile sale fac imposibil nu doar dialogul cu alte spații şi literaturi contemporane, dar şi recuperarea valorilor în stare să edifice.
Trist e că scriitorul român mediu nu doar că nu arată aproape nicio curiozitate pentru diversitatea vocilor dintr-o lume ce comunică mai mult ca oricând, dar are şi o memorie ciuruită, cărți şi autori pe care ne-am putea clădi identitatea fiind dați uitării într-un ritm uluitor. Ce am mai putea cere, în aceste condiții, unui public de care ne plângem tot timpul că nu mai are nicio disponibilitate pentru literatura contemporană? Prin programul său, „Poesis Internațional” pune în circulație textele poeților contemporani de vârf din cât mai multe literaturi (cel mai adesea, traducerile fiind însoțite de textele în original, înlănțuirea de limbi şi sonorități atât de diferite devenind un eveniment poetic în sine). Dar am înțeles, de asemenea, că putem contribui la descoperirea sau redescoperirea scriitorilor români valoroşi de ieri şi de azi şi la aşezarea lor într-un context ce poate să dea iarăşi un sens căutărilor noastre. De aceea, ancheta numărului 3 se îndreaptă spre marile antologii de poezie dintre 1968 și 1999.
Despre şase dintre acestea scriu poeți contemporani cu un simț critic şi cu un ataşament admirabile, urmând ca în numărul următor să vedem cum sunt recitite antologiile lui Petre Stoica, Mircea Ivănescu, Ştefan Aug. Doinaş sau Alexandru Muşina.
Sigur că poezia predomină în P.I., dar calitatea textelor critice, a eseurilor şi a prozei (de la Max Blecher la George Vasilievici) pe care le publicăm număr de număr ne asigură că nu suntem doar încă o revistă de poezie. Sigur că limba română îşi ia partea leului, dar, dacă în numărul 2 aveam texte în nouă limbi, numărul 3 găzduieşte scriitori din aproape 15 țări. Dialogul cu literatura sârbă contemporană continuă, după Jovan Zivlak şi Radmila Lazić publicăm acum poemele lui Dragan Jovanović Danilov în traducerea regretatului Ioan Radin. Încet, încet, ne apropiem de poezia bulgară contemporană (Kristin Dimitrova şi Ivan Hristov fiind scriitori de care vom auzi tot mai mult) şi de cea polonă (prin traducerile lui Vasile Moga din Dariusz Sośnicki). Iar tălmăcirea poemelor lui Agyeya (un fel de Blaga al Indiei) şi a celor în ebraică ale lui Alex Epstein sunt, din punctul meu de vedere, un eveniment nu doar caligrafic.
Invitata numărului 3, Zsuzsa Rakovszky, este unul dintre cei mai cunoscuți scriitori maghiari de astăzi, versurile sale, precum şi cele ale lui András Petőcz, Attila F. Balázs sau ale importantului poet interbelic Jenő Dsida (tradus din nou în româneşte, după mai bine de 35 de ani) ne pot oferi o imagine a vitalității poetice a maghiarilor. Tânărul Andrei Dósa, unul dintre cei mai buni tineri poeți de la noi, demonstrează că poate fi un poet bilingv de mare forță, care ar putea ajunge la amplitudinea lui Sándor Kányádi sau Vasko Popa.
Redescoperirea lui Max Blecher, pe care establishmentul literar l-a marginalizat atâtea zeci de ani, se face acum şi printr-o traducere (pe care i-o datorăm poetului Jan Mysjkin) ce îl aduce în fața cititorilor olandezi ca pe un mare prozator interbelic, comparat cu Bruno Schulz sau Kafka. Rodica Draghincescu, cea mai bună poetă a „generației 90”, devenită, pe urmele lui Eugen Ionescu, scriitoare de limba franceză, revine cu un grupaj vibrant şi limpid. Iar textele lui Cristian Popescu în limba engleză, însoțite de eseul minuțios al lui Radu Vancu, l-ar putea aşeza pe acest mare poet încă nereeditat acolo unde îi este locul.
Am lăsat la urmă poeții români cu care se deschide, după invitatul străin, numărul 3. Cât de actuală – şi de rezonantă social şi politic – este poezia lui Ion Gheorghe, poetul şaizecist ignorat astăzi cu desăvârşire, veți descoperi citind poemul „Tot mai des visez pământul”, scris acum 45 de ani. Iar portretul lui Ion Mircea, care rămâne un poet de primă linie al poeziei de după 1968 ar putea anticipa marele premiu „Mihai Eminescu”, pe care îl merită cu prisosință.
La final, trebuie să povestesc o întâmplare pentru care cred fără rezerve în ceea ce am început prin „Poesis Internațional”. Anul trecut, într-un restaurant din Salonic, se adunaseră scriitori din şapte sau opt țări, iar prietenul meu, poetul Gökçenur Çelebioğlu, se tot minuna, citind meniul, că denumirile peştilor sunt aceleaşi în greceşte ca-n limba turcă. Auzindu-l, chelnerul i-a șoptit surâzând: „Fiule, e aceeaşi mare”.
Sper să putem descoperi împreună sensul acestor cuvinte.