Matthew Sweeney: “It’s always good for a writer to live abroad, and to soak up different cultures”
Claudiu Komartin: Dear Matthew Sweeney, when did you first feel the impulse to write? When did you know you were a poet?
Matthew Sweeney: My father was head teacher at the primary school I went to in Donegal, North Western Ireland, and he loved poetry, so he often read it out to us in class. I was immediately attracted to it – to the noise and mystery of it. I remember especially some of Walter de la Mare’s ghost poems, and Yeats’ early fairy poems. I didn’t try writing poems then but I wrote little stories, and greatly enjoyed doing so.
How did you begin as a writer?
I started writing what I thought were poems at secondary school when I was fourteen or fifteen. It was a boarding school and there was a lot I didn’t like about it, so one reason I started writing was to make myself feel better. Another reason was that one or two others there I felt friendly towards were writing poems also – we tended to show our efforts to each other. Mine often were modeled either directly or indirectly on poems I’d come across and liked in the classroom. One poem I distinctly remember piggybacking on was Coleridge’s ghost or vampire poem, ‘Christabel’.
Which poets influenced you most?
Sylvia Plath. Georg Trakl. The Czech-German prose-writer Franz Kafka.
Do you play an instrument? What is the importance of music in your poetry?
I do not play an instrument, and I am a terrible singer, but I come from a musical family. My father was a fine singer and both of my sisters play(ed) instruments. I think the noise or music of poetry is very important. I also like to listen to music quite a lot, increasingly in the field of contemporary jazz.
The political views of some great poets of the XXth century were really disastruous. Should a poet be a political (or historical) conscience?
Politics can be accommodated in poetry, but it is difficult to do it well. Often the result might be called polemic, which to my mind is easier and less impressive than poetry, although it can stir up a reaction in a reader. There have been poets who managed successful political poetry – Yeats, for example, or before that, Shelley, or later, Pablo Neruda (although some of his paeans to the Soviet Union were not his best work). Auden wrote some good political poems, but tended to disown them later. Seamus Heaney’s collection North (widely believed to be the one that brought him the Nobel Prize) was an oblique comment on the Northern Ireland situation. Similarly, I don’t have to tell you that some eastern European poets have been codedly political in their writing. In recent years poets (myself included) have been forced to respond to elements in the world brought in by the previous US administration.
Is there a thin fine line between the poet and his poetry or are they truly inseparable?
I myself tend not to write autobiographically, although many poets do. At the same time, tiny autobiographical details are sometimes smuggled into my work, and I would say that the poet’s sensibility and even personality determines how he or she writes.
Have you ever taught writing? How do you think about teaching poetry?
I have often taught writing, especially when I lived in England. Usually it was in the form of workshops, though sometimes these were extended into longer residencies. It was because I did so many workshops that I was invited to write a handbook giving advice on the writing of poetry – this I eventually co-wrote with the English poet, John Hartley Williams, and it came out with Hodder & Stoughton under the title Writing Poetry, initially in 1997. It has been very successful, and has gone into three updated editions. Poets ten to like it, which is heartening. What I think about teaching poetry is this: you can’t teach talent, but you can teach elements of craft and technique.
You lived for more than a year in Timişoara. How’s the beer?
The beer was good, and pretty German-like, I thought. My favourite was Ciuc, but the local Timişoreana was ok too. When I lived there I’d already begun drinking less beer than I’d done when I was younger, but a beer on a hot afternoon was very welcome. I became very interested and knowledgeable about Romanian wine, however. I miss not being able to get hold of the better ones.
“I live with dirty, big cats” (Lou Reed). Do you?
No, though when I lived in Timişoara there was a big, clean, haughty cat in the flat, and a terrapin that kept trying to escape from his tank. When I lived in London I had a collection of cacti. When I was a child in Donegal I had my own dog, a black cocker spaniel who went everywhere with me, and was killed on my 12th birthday. I also had, for a time, a pet white mouse. Both make occasional appearance in the poems.
Do you think there’s a clear demarcation between the poets in England and those in Ireland? How would you describe the differences between the two?
Yep, I agree. Basically, the difference is (although there are exceptions on both sides) that English poets tend to write formally, and stick to realism, often using irony, whereas Irish poets tend to be more free in their versification, and to value the imaginative more – often straying into a territory I call alternative realism.
You’ve also spent some time in Germany and Romania. Different places, different people and literatures. What do you think of them?
It’s always good for a writer to live abroad, and to soak up different cultures. It’s inevitable that this will affect the writing in some way – shortly after I went to Berlin, for example, I was doing a reading in Lüneberg, and was introduced by a woman who’d lived in eastern Europe. I was surprised when she introduced the selection I was going to read as ‘Romanian poems’ (one of them was ‘Insomnia’). When I asked her why she’d said that, her answer was they were full of the sights, sounds and smells of Romania. Of course, I’d written the poems there.
The influence of Germany on my work has been even greater, as the German literature I studied at college was very important to me. Between the two living-abroad experiences I became aware, whenever I returned to England for readings, that I was a European poet, and very different from the English poets I might be reading with, whereas twenty years before that, when I lived in London, that might not have been so clear.
What do you think of borders?
I love the idea of borders, the metaphor, even the dramatic reality. When I was launching one of my books in Dublin, the Irish poet Dennis O’Driscoll came up to me and he said that every poet had a word that was distinctively theirs, and my word was ‘border’.
Your work has been published in German, Dutch, Spanish, Slovakian, Lithuanian, Romanian… You’re quite a popular poet, yet a critic noted your absence from “canonical anthologies at home”. How do you feel about that?
In Ireland we have a saying – the Beckett syndrome. What is meant by that is that one is ignored at home unless one gets so big abroad, as Beckett did, that they have no option but to belatedly accept you in the home country. Of course, Beckett chose to live abroad, as I have done for most of my life. I find it especially pleasing to be so accepted abroad, and to be as widely translated as you pointed out. I was particularly delighted by the response to the German book, Rosa Milch. The situation with the “canonical anthologies at home” may change. Already it’s good to be represented with a decent selection of poems in the recent Anthology of Modern Irish Poetry that’s come out from Harvard University Press – surely a canonical anthology, if ever there was one.
You have expressed your admiration towards Trakl, re-writing one of his famous poems. Your last book’s title is Black Moon. What did you learn from Expressionists?
Oh, quite a lot. To go for images. Not to be afraid of the dark. To try to make the world come alive in one’s writing.
Which is your all-time favourite poetry book?
Hard to pick one book. When I got going first, in the early 70s, I carried two books around with me everywhere, Sylvia Plath’s Crossing the Water and Ariel, and I learned most of what I’ve learnt about poetry from those books. Trakl’s work has always been important to me, and I love the mid-period poems of James Wright, brought out by his translation of Trakl. In the last decade I have increasingly found Emily Dickinson’s work to be superb. There are many other books of poetry I greatly value, as well, too many to list.
Is there really a crisis in the world? Or in poetry?
In the world? Always. In poetry? From time to time. Maybe we’re in a good time now…
Matthew Sweeney: “E întotdeauna benefic pentru un scriitor să locuiască în străinătate și să absoarbă diverse lucruri”
Claudiu Komartin: Când ați simțit prima oară impulsul de a scrie? Când ați ştiut că sunteți poet?
Matthew Sweeney: Tatăl meu era directorul şcolii primare unde am învățat (Donegal, în nord-vestul Irlandei) şi iubea poezia, aşa că ne citea adesea la ore. Am fost instantaneu atras de poezie – de sunetul şi de misterul ei. Îmi amintesc în special câteva dintre poemele cu fantome ale lui Walter de la Mare, precum şi poemele timpurii cu zâne ale lui Yeats. La vremea aceea nu încercam să scriu poeme, dar scriam mici povestiri şi tare îmi plăcea să fac asta.
Cum ați început să vă afirmați ca scriitor?
Am început să scriu ceea ce consideram eu a fi poeme prin gimnaziu, când aveam paisprezece sau cincisprezece ani. Eram la un internat şi îmi displăceau multe lucruri acolo, aşa că unul dintre motivele pentru care am început să scriu poeme a fost acela de a mă face să mă simt mai bine. Un alt motiv a fost că unul sau doi dintre copiii față de care eram mai apropiat scriau, la rândul lor, poeme – obişnuiam să ne arătăm roadele muncii unii altora. Ale mele erau adesea mulate direct sau indirect după poeme peste care dădusem şi care îmi plăcuseră la ore. Un poem pe care îmi aduc aminte clar să-l fi imitat a fost poemul cu stafii sau vampiri al lui Coleridge,”Christabel”.
Ce poeți v-au influențat cel mai tare?
Sylvia Plath. Georg Trakl. Prozatorul germano-ceh Franz Kafka.
Cântați la vreun instrument? Ce importanță ocupă muzica în poezia pe care o scrieți?
Nu cânt la nici un instrument şi am o voce groaznică, dar provin dintr-o familie muzicală. Tatăl meu era un cântăreț bun şi ambele mele surori cântă (cântau) la instrumente. Cred că zgomotul sau muzica poeziei este foarte importantă. De asemenea, îmi place foarte mult să ascult muzică, mai ales din zona jazz-ului contemporan.
Opiniile politice ale câtorva mari poeți ai secolului trecut au fost de-a dreptul dezastroase. Ar trebui ca poetul să fie o conştiință politică (sau istorică)?
Politica poate fi integrată în poezie, dar este greu să o faci bine. Adesea, rezultatul se poate numi polemică, ceea ce pentru mine este mai uşor de făcut şi mai puțin impresionant decât poezia, deşi poate stârni o reacție în cititor. Au existat poeți cărora le-a reuşit poezia politică – Yeats, de exemplu, sau, înainte de el, Shelley, iar după el, Pablo Neruda (deşi unele dintre imnurile sale către Uniunea Sovietică nu sunt cele mai reuşite opere ale sale). Auden a scris câteva poeme politice bune, dar avea tendința să le renege ulterior. Volumul “North” al lui Seamus Heaney (opinia generală este că acesta i-a adus premiul Nobel) a fost un comentariu evaziv la adresa situației din Irlanda de Nord. De asemenea, nu e o noutate că unii poeți din Europa de Est au scris codat despre politică. În ultima perioadă, poeții (printre care şi eu) au fost forțați să reacționeze la elemente din lumea înconjurătoare introduse de către vechea administrație americană.
Există o linie fină de demarcație între poet şi poezia sa ori sunt cu adevărat de nedespărțit?
Eu unul tind să nu scriu autobiografic, deşi mulți poeți o fac. Totuşi, în textele mele se mai strecoară şi detalii autobiografice şi sunt de părere că sensibilitatea şi chiar personalitatea poetului influențează felul în care acesta scrie.
Ați predat vreodată tehnici de scriere? Ce părere aveți despre atelierele de scriere creativă?
Am predat adesea scriere creativă, mai ales când locuiam în Anglia. De obicei era vorba de nişte workshopuri, deşi, uneori, acestea se prelungeau în rezidențiate mai lungi. Tocmai datorită faptului că am organizat atâtea workshopuri am fost invitat să scriu un manual cu sfaturi despre cum să scrii poezie – pe care l-am scris, în cele din urmă, împreună cu poetul englez John Hartley Williams, şi a fost publicat pentru prima oară în 1997 la Hodder & Stoughton, cu titlul “Writing Poetry”. A avut mare succes şi au fost publicate trei ediții. Poeților le cam place cartea, ceea ce e încurajator. Iată ce cred despre atelierele de scriere creativă: nu poți preda talentul, dar poți preda elemente de măiestrie şi tehnică.
Ați locuit mai bine de un an în Timişoara. Cum e berea acolo?
Berea era bună, semăna destul de tare cu cea germană, cred eu. Preferata mea era Ciuc, dar îmi plăcea şi berea locală, Timişoreana. Când locuiam acolo începusem deja să beau mai puțină bere decât în tinerețe, dar, într-o după-amiază toridă, era binevenită o bere. Pe de altă parte, devenisem foarte interesat de vinurile româneşti şi eram un bun cunoscător. Mi-e dor de vremea când nu puteam face rost de cele mai bune.
“Locuiesc cu pisici mari şi murdare” (Lou Reed). Dar dumneavoastră?
Nu, deşi, pe când locuiam în Timişoara, în apartament erau o pisică mare, curată şi trufaşă, precum şi o țestoasă care tot încerca să scape din acvariu. La Londra aveam o colecție de cactuşi. Când eram copil, în Donegal, aveam câinele meu, un cocker spaniel negru care mă însoțea pretutindeni şi a fost ucis când am împlinit eu doisprezece ani. Am avut, de asemenea, o vreme, un şoarece alb. Ambii apar ocazional în poeme.
Credeți că există o linie clară de demarcație între poeții din Anglia şi cei din Irlanda? Cum ați descrie diferențele dintre aceştia?
Da, sunt de acord. În principal, diferența constă (deşi există excepții de ambele părți) în faptul că poeții englezi tind să scrie formal şi să se bazeze pe realism, folosind adesea ironia, în timp ce poeții irlandezi au o versificare mai lejeră şi pun mai mare preț pe imaginar – avântându-se, adesea, într-o zonă pe care eu o numesc realism alternativ.
De asemenea, ați stat o vreme în Germania şi România. Locuri diferite, oameni şi literaturi diferite. Cum vi s-au părut?
E întotdeauna benefic pentru un scriitor să locuiască în străinătate şi să absoarbă diverse culturi. Inevitabil, asta îi afectează într-un fel scrisul – la puțin timp după ce am plecat la Berlin, de exemplu, aveam o lectură în Lüneberg şi am fost prezentat de o doamnă care trăise în Europa de Est. Am fost surprins când a prezentat selecția de poeme pe care urma să le citesc drept “poeme româneşti” (unul dintre ele era “Insomnia”). Când am întrebat-o de ce spusese asta, mi-a răspuns că poemele erau pline de priveliştile, sunetele şi mirosurile României. Desigur, acolo scrisesem poemele.
Influența Germaniei asupra scrisului meu a fost chiar şi mai mare, întrucât literatura germană pe care am studiat-o la facultate a fost foarte importantă pentru mine. După cele două experiențe de locuit în străinătate, de fiecare dată când mă întorceam în Anglia pentru lecturi deveneam conştient că eram un poet european, foarte diferit de poeții englezi cu care aveam să citesc, ceea ce nu mi-ar fi fost atât de clar cu douăzeci de ani înainte.
Ce părere aveți despre granițe?
Ador ideea de graniță, metafora, chiar şi realitatea sa dramatică. Pe când îmi lansam o carte la Dublin, poetul irlandez Dennis O’Driscoll a venit la mine şi mi-a spus că fiecare poet are un cuvânt care îl defineşte, iar al meu este “graniță”.
Poezia dumneavostră a fost tradusă şi publicată în olandeză, cehă, germană, spaniolă, lituaniană şi română. Sunteți un poet popular, şi totuşi un critic a subliniat absența dumneavostră din “antologiile canonice de acasă”. Ce părere aveți despre asta?
În Irlanda avem o zicală – sindromul Beckett. Asta înseamnă că eşti ignorat la tine acasă dacă nu cumva ajungi atât de cunoscut în străinătate, ca Beckett, încât n-au de ales şi trebuie să te accepte cu întârziere şi în țara ta. Desigur, Beckett a ales să trăiească în străinătate, aşa cum am făcut şi eu mare parte a vieții. Mă bucură extraordinar să fiu acceptat în străinătate şi să fiu tradus în atâtea limbi, după cum ai subliniat. Am fost încântat mai ales de felul în care a fost primită cartea mea în limba germană. În ceea ce priveşte “antologiile canonice de acasă”, situația se poate schimba. Deja e bine că îmi apare un grupaj măricel de poeme în recenta Antologie de poezie irlandeză modernă “Modern Irish Poetry” publicată de Harvard University Press – desigur, o antologie canonică, dacă ar fi să existe una.
V-ați exprimat admirația pentru Trakl, rescriind chiar unul dintre poemele sale celebre. Titlul ultimei dumneavoastră cărți este Lună neagră. Ce ați învățat de la expresionişti?
Oh, destul de multe. Să mă concentrez pe imagini. Să nu-mi fie frică de întuneric. Să încerc să anim lumea în ceea ce scriu.
Care este volumul dumneavoastră de poezie preferat?
Mi-e greu să aleg o carte. Când m-am apucat de asta, la începutul anilor ’ 70, umblam mereu cu două cărți după mine, “Crossing the Water“ şi “Ariel“ de Sylvia Plath, aproape tot ce am învățat despre poezie am învățat din acele cărți. Opera lui Trakl a fost dintotdeauna importantă pentru mine şi iubesc poemele din perioada de mijloc a lui James Wright, inspirate de ceea ce a tradus din Trakl. În ultimul deceniu am început să consider tot mai mult că opera lui Emily Dickinson e superbă. Mai sunt multe alte cărți de poezie pe care le prețuiesc, prea multe pentru a le înşira.
Chiar e o criză în lume? Sau în poezie?
În lume? Mereu. În poezie? Din când în când. Poate trăim vremuri bune acum…
Traducere de Laura Cruceru