CRINA BUD
Nu este orice poezie o invitație la a întâlni? – e întrebarea care încheie prezentarea antologiei de versuri scrise între 1974 – 2008 de către poetul francez şi quebechez Jacques Rancourt. Volumul Veilleur sans sommeil, apărut în 2010 printr-un tandem editorial franco-canadian (Éditions du Naroît şi de Le Temps des Cerises), celebrează diferite forme de întâlnire în şi prin poezie. Chiar şi aceea cu posibilii săi cititori români, pentru că prima ieşire în lume a proaspetei şi elegantei culegeri s-a întâmplat într-un nord, mai mult sau mai puțin poetic, de Românie, la Baia Mare, în cadrul celei de-a patra ediții a Întâlnirii neconvenționale a tinerilor canadianişti (8-10 aprilie). Nu este însă aceasta prima descindere a scrisului lui Jacques Rancourt în România, căci pasiunea lui de-o viață pentru poezie, dar şi căutările lui permanente de a găsi formule de a o promova, l-au adus la Bucureşti în 2007 pentru a prezenta expoziția Sculpture sur prose, realizată în colaborare cu artista Wanda Mihuleac sau, în 2009, la Baia Mare pentru a face cunoscute lucrările a numeroşi artişti plastici din întreaga lume care au ilustrat poemele din numărul 27 al revistei La Traductière, un număr întreg care îşi propunea A chestiona alteritatea. Întrebări în jurul identității şi alterităților poeziei, Jacques Rancourt formulează de ani buni, de când conduce Festivalul franco-englez de poezie care are loc în fiecare an la Paris, iar din 1983, aceste subtile şi adesea incomode chestionări se regăsesc şi în revista festivalului La Traductière. Acestea nu sunt doar spații de întâlnire ale unor poeți reprezentând cele mai variate culturi (inclusiv cea română), traduşi în engleză sau franceză, ci şi locuri în care poezia coabitează armonios cu artele plastice (pictură, grafică, film) sau muzicale. Ele fac mărturie despre eforturile de a găsi vecinătăți şi pretexte de dialog acestei nobil-inutile Cenuşărese care este poezia într-o societate anemiată axiologic, pragmatică şi extrem consumistă. Şi încă o conexiune românească în această rețea a poeziei universale: de câțiva ani s-a instituit o tradiție ca parte din manifestările festivalului să fie găzduite de Institutul Cultural Român de la Paris.
Poemul care deschide selecția întreprinsă prin mai mult de trei decenii de scris conține artă poetică în cheie ironică: „(eu şi fiecare din fantomele mele) vom scrie poeme sforțându-ne să ne trimitem / mingea de la unul la altul… cât mai departe posibil.” Jocul aruncării mingii de imagini şi idei e tot un joc al întâlnirilor – cu sine însuşi şi cu metamorfozele în timp ale acestui sine dependent de cuvinte şi de lucrurile sensibile.
Unul din cele mai importante volume ale acestui scriitor, apărut în 1989, se numeşte tocmai Lucrurile sensibile, iar titlul acesta este cu adevărat emblematic, dat fiind că Jacques Rancourt este o prezență destul de discretă care nu vrea să tulbure apele, ci doar să le surprindă unda lor secretă. Versurile se înlănțuie cu o anumită lentoare, cu grija de a nu deranja ordinea lucrurilor, el doar le zgândăreşte, cu prudență, coaja pentru a le verifica sensibilitatea. Un gest definitoriu ar fi acela din versurile următoare: „ziua rămâne docilă orarului său / ploaia e aici / aş vrea să-mi tai în ea / un fotoliu / pentru a mă aşeza şi a-i vorbi”. Vocea preferă registrele minore, în surdină „fără să freamăte la ideea / că ar putea trece drept o gândire comună”. Din contră, bunul simț al simțului comun e frecventat, prin lentilele lui se poate distinge locul de întâlnire dintre „amor, şosetele scoase iute şi rinofaringita” dintre lucruri şi sentimente: „femeia lui va purta inele şi copii”, dintre Dumnezeu şi ziarişti sau Dumnezeu şi mucaliți, dintre corp şi suflet: „jocul corpurilor / apasă asupra sufletului / şi sufletul ajunge prea târziu ca să mai facă plângere”.
Ideea poetică se iveşte fără zgomot, în absența salturilor sau rupturilor, ea survine prin fine alunecări ale sensurilor unele în(spre) altele, după un principiu pe care poetul îl numeşte sugestiv –şi intraductibil – Coeur à mot. El citeşte lumea lucru cu lucru (chose à chose) nu însă şi cuvânt cu cuvânt (mot à mot), în această ultimă formulă el introduce o fină mutație preferând combinația inimă–cuvânt, menită a re-regla simțurile enorm şi monstruos distorsionate de poeții moderni şi de cei din siajul lor post.
O simplă cruce de întrebare, cum numeşte poetul umilul, dar mereu eficientul semn de punctuație care marchează gândul deschis, schimbă socotelile şi legile geometrice ale înțelesurilor. Iată o mostră dintr-un poem intitulat Pătratele ipotenuzei: „dacă Trei îl multiplică pe Dumnezeu şi îi expune pe amândoi / asta nu dă decât o formulă improprie circulației (…) ştiind că cinci morcovi plus trei napi fac opt legume / douăzeci şi doi de morți, şaizeci de răniți fac ce tip de week-end? / trei foamete şi două războaie formează ce figură umană?”
Un amestec de tragic şi fragilitate, la care se adaugă o modestie a poziționării, fac nota distinctivă a acestor întrebări ce deschid paranteze pentru nelinişti autentice. Autorul mărturiseşte că nu are umorul liniştit şi că versurile lui sunt plămădite din noțiuni nesigure care totuşi se încăpățânează să se combine în chip de pasarele, de locuri de trecere – cu sens dublu – între esențe şi aparențe, între marile dezbateri şi mica zi ce ni s-a(u) dat. Scrisul e din acest punct de vedere „o asceză trăită ca o capcană pentru şoareci” sau „ca o madeleină pe marginea unei ceşti de ceai / amar”, dar discreția şi ezitările lui sunt mereu salutare: „cerneala s-a uscat atât de repede, cuvintele / au fost prinse în capcană / ele se apucaseră să revadă câteva locuțiuni / să amenajeze ici şi acolo trec- / [tori provizorii pe cât de nesigure”.
Punțile acestea incerte, după chipul şi asemănarea semnelor de întrebare care le susțin, niciodată cu eticheta implacabilă a semnelor de exclamare, îşi caută mereu puncte de ancorare: „nu mai ştiu cui / să pun care întrebare”. Răspunsurile nu vin niciodată din afară, iar apariția lor e susceptibilă doar după eliminarea supra-fețelor lingvistice, sociale, psihologice care înăbuşă eul şi în absența impersonalei persoane a treia cu cohorta ei de se-uri ale indeterminării: „ar trebui fără încetare / să revenim la persoana întâi / să ne descotorosim în fiecare zi de aceste supraeuri ipocrite / ar trebui fără răgaz să ne îndepărtăm de sine / să reintrăm de fiecare dată prin uşa laterală”.
Pentru a face asemenea breşe laterale în scuturile de impersonalitate ale limbajului cotidian, poetul se vede nevoit a recurge la o limbă oblică, în pantă. Fără orgolii demiurgice, de mult abandonate, veghea fără somn a poetului încearcă doar să verifice gradul de uzură al Verbului, să identifice eventuale căi de ravivare a lui, caută fără siguranța izbânzii să arate că el, cuvântul, ar putea avea mai mult decât o valoare de pragmatică utilizare: „A trebuit să uzez / de un cuvânt în pantă / voi n-ați fi ştiut să răspundeți (…)/ A trebuit să nu trec prin cuvinte aşteptate / a trebuit să scrântesc limba…vom vedea / dacă limba / se pretează doar uzajului.”
În contra uzajului epocii noastre sceptice şi utilitariste cuvântul mai poate contribui la geneza umanului. Ceea ce a dispărut din această postmodernă Facere este ierarhia, Dumnezeu pare a nu se fi născut încă, iar restul elementelor: corp, suflet, masculin, feminin sunt interşanjabile într-un joc al metamorfozelor, nicidecum al priorităților, într-o bucurie a descoperirii şi numirii lumii preexistente lor: „La început era corpul, or corpul era un suflet, cu muşchi lenți şi piele păroasă. Vântul venea oblic şi pleca din nou înspre mare. Scoarța terestră dădea înspre bolta celestă. Or corpul era un bărbat cu gesturi lente şi tub digestiv. El văzu vântul şi făcu să-i vibreze corzile vocale. Bolta celestă păru să atingă scoarța terestră. Apoi ploaia se interpuse. El văzu ploaia şi îi dădu un nume. Îi dădu unul şi soarelui care îi urmă imediat. La început era corpul şi cuvântul era în interior. Muşchii culisau pe oase, pielea evacua aburii. Fu un corp, fu o dimineață, sufletul era o femeie, o floare de carne cântând rugăciunea cărnii.” (Homogeneză)
Triada corp-suflet-cuvânt e adesea subiect de meditație într-un discurs care nu cunoaşte emfaza şi formulările sentențioase. Orice prețiozități sunt evitate prin deturnarea ironică, tandru ireverențioasă, a unor clişee bine înfipte în limbajul comun. În liniaritatea şi previzibila înlănțuire a unor idei tocite prin prea frecventă utilizare se deschid brusc trape care permit reconfigurarea semnificațiilor, iar acestea pot fi explorate cu ceea ce poetul se amuză a numi profondimetru. El poate fi încercat în versuri de tipul: „La distribuția corpurilor/ toți oamenii sunt egali/ lor înşişi.” sau „E amiază fără un corp/ vântul suflă şi de-a binelea”. Fără a renunța total la aceste mecanisme ale relativizării şi ale cumpănirii, tonalitatea capătă note grave în poemele care expun întâlnirea cu propriile modele poetice. Un pic grec, un pic quebec, după cum se autodefineşte, poetul francez Jacques Rancourt (s-a stabilit la Paris în anii 70) se descrie pe sine ca un descendent al, probabil, celui mai important poet quebechez: Gaston Miron. Moartea acestuia e evocată sub titlul Corpul sufletului: „Cu corpul acesta care n-are suflet / n-are suflet decât în filosofie / şi nici măcar în oricare (…) ați intrat în era diurnă (…) cu regret ați renunțat la sufletul vostru/ ca la o piele de şarpe / v-ați pus carnea în lumină (…) gândiți acum că viața / nu-i decât o calitatea a corpului / vă atingeți coastele / gândiți viața la fel pentru gorgonă / pentru antilopă şi pentru mine-însumi / restul e o chestiune de suport (…) E un Gaston Miron mai puțin / pe planetă de trei zile / ninge mereu pe lacul Megantic / e un Gaston poet mai puțin / în Quebec / corpul n-a fost suportul bun / cuvântul va continua fără om / cartea va fi ea bunul suport / cerneala pe hârtie va transmite ea viața / ca baloane de oxigen în locuri de penurie (…) sufletul locuieşte întreg în vocabular.”
Antologia apărută în primăvara lui 2010 călătoreşte cu nostalgii şi exigențe prin nouă volume anterior publicate – i-au trebuit poetului „pentru acest voiaj băuturi răcoritoare / şi aripi cu talpă dublă” – dar, surprinzător, cele patru poeme inedite, adăugate la final, sunt grupate sub titlul Halte à la poésie. Trebuie oprită poezia din cauza suspiciunii, nu tocmai nouă, – ca ar fi o boală? Puțin descumpănit, Jacques Rancourt nu pare totuşi deloc convins, de aceea urmează o nouă invitație la întâlnire: „Este poezia o boală? / e într-un fel întrebarea pe care v-o puneați / dar nu ştiați ce să răspundeți / e foarte normal / ea nu răspunde/ ea vorbeşte dar nu răspunde/ dar dacă din întâmplare/ sunteți voi înşivă un pic bolnavi / ea are poate / ea ar putea avea / aceeaşi boală ca voi.