CAMELIA TOMA
„Care-i întrebarea? De ce o fac sau cum mă face să mă simt?”
Disjuncția din această replică ar putea surprinde ceva din esența evoluției lui Malik El Djebena (interpretat de Tahar Rahim), protagonistul filmului Un prophète – “Grand Prix”, Cannes 2009 – semnat de Jacques Audiard, care a fost recompensat în cadrul premiilor “César 2010” cu titlul de “Cel mai bun regizor” (recunoaștere oficială primită și în 2006 pentru pelicula De battre mon coeur s’est arrêté). Surprins inițial prin răspunsuri ezitante, monosilabice (în scena chestionarului aplicat la intrarea în închisoare), tînărul de nouăsprezece ani își încheie șirul negațiilor cu o replică definitorie pentru statutul său: „Nimic neobișnuit”. Fără familie, prieteni ori dușmani (afară sau înăuntru), fără un regim alimentar impus de convingeri religioase, El Djebena are inocența adolescentului care, inițial, nu resimte apartenența la o etnie ca pe o dependență generatoare de conflicte: „Ce-ai vorbit prima oară: franceza sau araba?”, îl întreabă profesorul la școala din închisoare. „Pe amîndouă.”, răspunde Malik, care va ajunge să învețe legile supraviețuirii prin cunoaștere numai după conștientizarea vulnerabilității sale de om singur într-o lume a puterii vîndute cu bani și plătite cu sînge.
Autoritatea paternă (o necunoscută pentru Malik) îi anulează orice intenție de izolare: „Crezi că o să poți rezista fără protecție?”, îl întreabă César Luciani (Niels Arestrup), capul mafiei corsicane din pușcărie. Alternativa? „Dacă nu-l omori, te omor.” Victima? Reyeb – arab incomod pentru afacerile corsicanilor, sau Malik – călău ocazional și arab comod (deocamdată) pentru „muncile de rahat”? Crima se produce, vizualizată într-o scenă dură a sacrificatorului atras spiritual de jertfa lui. Este însă ceva ce nu moare: imaginea lui Reyeb, nu ca apariție de coșmar, ci ca prezență necesară formării lui Malik, pe care îl va trezi cîntîndu-i și ținînd vîrful degetului aprins ca o lumînare: „La mulți ani, frate!”; intertitlul apare explicativ: Un an – împlinit, ca pușcăriaș, de Malik. Pe parcursul detenției, scenele cu Reyeb în celulă nu se înscriu în sfera delirului oniric, ci țin de realitatea interioară a celui care și-a descoperit capacitatea de reprezentare simbolică a propriei existențe. În raport cu invectivele previzibile din partea corsicanilor („arab împuțit”) sau a arabilor („porc”), tăcerile sau cuvintele lui Reyeb ne orientează spre una dintre temele mai puțin discutate ale filmului: prietenia. „Pentru mine nu vezi nimic?” – cere Malik, surprins de prevestirile lui Reyeb (ipostaziere, în fond, a previziunilor sale). „Ba da. Ninsoarea.” – oferă arabul care îi dăruise tînărului semianalfabet și ideea că trebuie să plece din închisoare „puțin mai deștept”.
Pe parcursul unor secvențe care au cel puțin două atuuri ca discurs cinematografic – finalurile deschise și independența conflictuală – protagonistul este urmărit în funcție de o traiectorie a devenirii, în raport cu personajele sau situațiile care îi marchează existența: prietenia cu Ryad, care-l învață conjugarea, nu doar la propriu, a verbelor, ci și a existenței orientate spre un scop; legătura cu Jordi („le gitane”) și cu „economia” drogurilor; permisiile în calitate de „cărăuș” al corsicanilor, cînd descoperă plăcerile unei călătorii cu avionul, ale unei plimbări pe plajă ori ale unei seri în familia eliberatului Ryad – moment al conturării predispoziției lui Malik de a-și asuma rolul de protector al unor ființe fragile. De la statutul de „les yeux et les oreilles” pentru versatul César Luciani, Malik El Djebena ajunge la independența celui care poate declara „Lucrez pentru mine”.
Filosofia de viață (de supraviețuire?) a lui Malik s-ar putea reduce la două replici: „Am învățat ascultînd” și „O viață mai bună pentru mine și prietenii mei.” Între toate acestea există privirile pierdute sau fixate, tăcerile încărcate de teamă sau revoltă, gesturile nesigure sau experimentate. Chiar nerostit, „de ce?-ul” rămîne dincolo de ochii în care mulți citesc teamă, obediență sau interes. Prim-planurile și gros-planurile focalizează, de obicei, obiectivul pe profilul sau semiprofilul personajului – act imagistic care susține ideea noncomunicării, alături de privirile hors-champ. Memoria spectatorului (re)actualizează frecvent portrete ale închiderii în sine, din unghiuri situate în spatele personajelor. Deschiderile se produc adeseori prin pupila eroului, reglînd imaginea, prin concentrare pe subiectul supus analizei – cum ar fi chipul lui César Luciani la un vorbitor al înstrăinării, unde monologul surprinde momentul de criză, distructivă pentru corsican, reparatorie pentru arab: „Nu-ți mai este frică de mine? (…) Dacă mănînci e datorită mie. Dacă visezi, gîndești, trăiești… e mulțumită mie (…) Numele Luciani e trecut pe fruntea ta! M-ai părăsit, Djebena. Oamenii se uită la tine și mă văd pe mine. Altfel ce ar vedea? Poți să-mi spui?”
Însă nu structurile propriu-zis cinematografice constituie principalul obiect al discuțiilor despre “Cel Mai Bun Film Străin – Premiul Bafta 2010”, ci ansamblul structurilor epice, care i-a adus Profetului încă un “César” (pe lîngă celelalte opt) pentru “Cel mai bun scenariu original”, semnat de Jacques Audiard, Thomas Bidegain, Abdel Raouf Dafri, Nicolas Peufaillit. Cronicile și interviurile pe tema filmului francez vizează în special povestea și psihologia protagonistului. Perfect explicabil, dacă ținem cont de faptul că pariul cineastului cu spectatorul are o miză preponderent narativă – cum se întîmpla și în cazul altor producții pe tema detenției – Bronson (2009), semnat de Nicolas Winding Refn, serialul Oz – Închisoarea federală (1997), în regia lui Tom Fontana, sau recentul film al lui Florin Șerban, Eu cînd vreau să fluier, fluier.
„Suntem cu toții niște ostatici și suntem cu toții teroriști”, ar concluziona Jean Baudrillard (Strategiile fatale), printr-o relație de contiguitate presupusă de regimul șantajului. În cazul de față, prizonierul de serviciu trece într-o altă vîrstă: „Profetule (…) Vorbești cu musulmanii, cu corsicanii (…) Călărești pe toată lumea. Nu e prea mult pentru tine?” Finalul peliculei dă o soluție (provizorie) interimatului de om liber: Malik El Djebena preia funcțiile de lider al unei familii (ca tată și posibil soț, în locul prietenului mort de cancer) și al unei rețele (sigure?) în lumea interlopă. Suprapunerea consonantă a ritmurilor temporale cu cele plastice este validată de zîmbetul rezervat și totuși infailibil al protagonistului – memorabil prin prestația lui Tahar Rahim. Și ieșim, odată cu el, pe poarta închisorii, pentru a înainta parcă într-o altă poveste, gata să debuteze pe melodia lui Kurt Weill, Mack the Knife: “Oh, the shark has pretty teeth…” (în interpretarea lui Jimmy Dale Gilmore). Suntem cumva martorii ori complicii unei ironii a sorții?
Nu avem intenția de a stabili aici granițele dintre erou și anti-erou, nici de a încadra filmul lui Jacques Audiard într-un gen, un curent, o ierarhie – oricum Un prophète a fost deja plasat pe raftul filmelor de colecție, alături de The Godfather și Cidade de Deus. Fiabilitatea producției franceze (ca artă și/sau ca industrie) constă tocmai în (re)citirea pe diverse niveluri de codificare cinematografică, fără obsesia unor divergențe social-cultural-istorice, dar cu impresia clară că jucăm și noi un rol în strategia seducției imagistice.