Oxana Zabujko | Sursa foto: Dovidka.biz.ua
Oxana Zabujko (n. 1960, Luțk) este romancieră, poetă, traducătoare și eseistă, unul dintre cei mai importanți scriitori ucraineni ai ultimelor trei decenii. A studiat filosofia la Kiev, unde și-a luat în 1987 doctoratul în Estetică. A predat la Penn State, la Harvard și la Universitatea din Pittsburgh. Debutul său din 1985, cu volumul de poezie Травневий іній (Promoroacă de mai), a impus-o ca pe unul dintre liderii optzecismului ucrainean. Romanul Польові дослідження з українського сексу (Studii în teren despre sexul ucrainean, 1996), publicat și în românește acum cincisprezece ani, a devenit o carte clasică a perioadei post-sovietice, la fel ca următorul său roman, Музей покинутих секретів (Muzeul secretelor abandonate, 2009) și volumele de eseuri Let my people go. 15 текстів про українську революцію (Let my people go. 15 texte despre revoluția ucraineană, 2005) și Notre Dame d’Ukraine: Українка в конфлікті міфологій (Notre Dame d’Ukraine: Ukraiinka în conflictul mitologiilor, 2007).
OXANA ZABUJKO
Din învățămintele marelui bluf
– De ce? m-a întrebat o cunoscută, nemțoaică, oripilată de fotografiile cu masacrul de la Bucea. De ce fac asta?
În această întrebare se ascund, cum se ascunde un copac într-un mugur, o mulțime de cărți care, nu încape îndoială, vor umple în curând piața – cărți dedicate revizuirii fundamentale a ultimului secol de istorie europeană. Altfel, fără ele, ne este imposibil să înțelegem cum de a putut fi Occidentul atât de dezorientat cultural încât să ignore cu încăpățânare, mai bine de douăzeci de ani, cazul de manual al creșterii și maturizării, în Rusia, a unui totalitarism actualizat, versiunea 2.0, și să repete în mod deliberat toate acele comportamente și modele din anii 1930, care l-au „crescut” pe Hitler. Chiar și după Bucea, în fluxul meu de știri de pe facebook, circulă o reclamă pentru articolul lui J. Mearsheimer din „The Economist”, articol despre „Ukraine Crisis” (urmând aceeași logică, în septembrie 1939, în Europa a avut loc o criză poloneză!) cu sfaturi aduse la zi despre cum să-l „împăcăm pe Hitler” – autorul (și redacția) fiind incapabili să identifice analogiile istorice. Însă, cu toată antipatia mea pentru Mearsheimer, care ne explică, din îndepărtatul Chicago, de ce eu și cei 40 de milioane de compatrioți ai mei ar trebui să fim lăsați la cheremul unui criminal în serie, și cu toată simpatia mea pentru prietena nemțoaică, o persoană cu un gust impecabil și cu o organizare sufletească fină, trebuie să recunosc că ambii gândesc la fel – ca niște oameni crescuți în aceeași cultură, cu aceleași privilegii și „defecte de vedere”.
Amica mea știe din surse directe, de la mama ei, despre atrocitățile Armatei Roșii în Berlinul anului 1945: despre vânătoarea de oameni printre civilii fugari, despre amploarea medievală a batjocurii și despre tonele de covoare și ceasuri furate, trimise în Rusia cu trenul, despre mamele care au fost violate în fața copiilor și fetițele cu vaginul rupt. Toate acestea au loc și acum, un copy-paste macabru, ce a fost dezvăluit lumii întregi, după ce orășelele din preajma Kievului au fost eliberate de sub ocupația rusă (nu degeaba victoria în cel de-al Doilea Război Mondial a fost sărbătorită în Rusia sub sloganul „Putem repeta!”, contrar europeanului „Să nu se mai repete niciodată!” – ei bine, iată un întreg imperiu putinist de cekiști repeat. Este vorba despre un joc de reconstituire de proporții colosale…). Dar, la fel ca toți germanii, amica mea are un complex de vinovăție față de ruși [1] și găsește dacă nu o scuză, atunci măcar o explicație pentru crimele lor în Europa anului 1945, spunând că „nici noi nu i-am tratat mai bine” – dar cu ucrainenii ce au?!
[1] E curios că nu au acest complex și față de ucraineni, deși Ucraina a fost cea care s-a aflat sub ocupație germană în perioada 1941-1944, cu toate consecințele devastatoare aferente, și doar 10% din Rusia, ceea ce înseamnă că, în memoria familială a majorității rușilor moderni, experiența celui de-al Doilea Război Mondial se încadrează în paradigma unui război victorios pe un teritoriu străin.
La urma urmei, ucrainenii nu doar că n-au atacat Rusia, ci, în general, sunt pentru ruși „un popor frate”, cu o istorie comună, cum mai scriu, până în ziua de azi, în manuale – așadar, de unde a venit brusc acest nou Holocaust, această avalanșă de sadism, aceste ordine ale comandanților în conversațiile interceptate de Serviciul de Securitate al Ucrainei – „Să-i f…m pe toți!” sau rugămințile pe care copiii le adresează taților „să ucidă cât mai curând toți ucrainenii” și să se întoarcă acasă?…
Ca și la Mearsheimer, în reflecțiile de mai sus este evidentă nevoia de bază a omului occidental de a găsi o explicație rațională răului. De a se plasa în locul criminalului, de a-i înțelege motivele și scopurile, de a lua, ca scolasticii, rolul de „avocat al diavolului” (nenumăratele eforturi ale minților luminate carteziene de a descifra „ce vrea de fapt Putin” nu constituie nimic altceva decât o scolastică a neomodernismului!) – până la urmă, toate acestea înseamnă să ajungi cumva la o înțelegere cu răul, să intri în dialog cu el. Or, dialogul a fost „aerul” respirat de cultura occidentală de două mii cinci sute de ani încoace. E clar că celor crescuți în atmosfera unei „agore” cu tradiții seculare le e dificil să-și imagineze că în apropiere pot exista, la fel de bine, și alte culturi, în care oamenii respiră și ei, de secole, dar sub apă – și îi urăsc pur și simplu pe cei care au plămâni în loc de branhii.
Că aceasta nu este neapărat o deviere ce poate fi corectată prin „reforme democratice”. Că o astfel de respirație subacvatică e un monolog, unul total, plantat pe verticală, de sus în jos: peisagistic, arhitectural, lingvistic, ideologic, aceleași orașe și străzi, filme și programe TV, aceleași monumente, întinse, în mod ideal, „de la Lisabona la Vladivostok”, o celulă de închisoare planetară, cu ierarhia ei rigidă, care poate infecta țări întregi. Și că din „oul”-enclavă depus de URSS-ul lui Stalin în Coreea de Nord (și Federația Rusă a depus nestingherită, timp de treizeci de ani de la prăbușirea Uniunii Sovietice încoace astfel de mici ouă în Europa, începând cu Transnistria și Abhazia și terminând cu „republicile Donbas”!) ar putea ieși, peste trei generații, modelul unui stalinism de tip nou, la scara întregii Rusii (deocamdată!), cu Belarus ca anexă. Că Bucea nu e un exces, ci o legitate.
●
S-ar putea enumera zeci de motive care fac conștiința occidentală oarbă față de totalitarismul rus. Cele mai evidente sunt, bineînțeles, lecțiile neînvățate despre URSS, în special discursul fals cu privire la istoria celui de-al Doilea Război Mondial, în care toate crimele împotriva umanității erau atribuite tacit totalitarismului învins, în timp ce victorioșii deveneau mai puternici și mai umflați, fără să li se incrimineze nimic, fără să fie judecați, timp de jumătate de secol. În consecință, atunci când în fruntea Rusiei a venit un ofițer KGB – o organizație direct responsabilă, începând cu 1918, pentru cele mai mari crime împotriva umanității, de-a lungul celei mai întinse perioade de timp din istoria modernă – nimeni din Occident nu a fost îngrozit, cum s-ar fi îngrozit dacă acesta ar fi fost ofițer Gestapo. Și nu s-au gândit (cel puțin eu nu am găsit astfel de discursuri) că, pe parcursul a patru generații, teroarea de stat începe să fie percepută de societate drept normă, pentru că în patru generații totul rămâne în afara hotarelor unei memorii vii („așa a fost mereu!”). Și la ce să ne așteptăm de la o astfel de societate după ce această „normă” îi este prezentată de către liderul națiunii ca exemplu de urmat?
Nici din punct de vedere moral, dar nici intelectual, Vestul nu era pregătit pentru o asemenea provocare. Colaborarea postbelică a elitelor occidentale cu Kremlinul nu s-a învrednicit de niciun studiu exhaustiv: să zicem că Sartre s-a dovedit a fi agent KGB; să zicem că Hemingway a fost racolat de cekiști în Spania și, în cele din urmă, a fost împins spre psihoză; să zicem că departamentele de slavistică din universitățile occidentale au avut și ele o mulțime de povești neplăcute, iar un guru al studiilor slave americane, Suzanne Massie, în vârstă de 91 de ani, autoarea bestseller-ului Țara Păsării de Foc, din care Ronald Reagan și succesorii săi au învățat să iubească Rusia, a primit în această iarnă cetățenia rusă, hotărând, se pare, că e mai bine să-și trăiască viața în propriul apartament din Sankt Petersburg decât într-o închisoare, acuzată de trădare de patrie. Însă toate astea nu sunt decât niște perspective izolate, iar noi nu avem, nici până în ziua de azi, întregul tablou al discreditării Occidentului de către Kremlin, o discreditare consecventă, pe parcursul mai multor generații, asemănătoare cu discreditarea Katiei Maslova, din Învierea lui Lev Tolstoi, de către Nekliudov. Și nu e vorba aici doar despre niște forme de colaborare înregistrate în arhivele FSB, care nu ne sunt accesibile, ci despre ceva mult mai subtil: despre estomparea pe termen lung a limitelor a ceea ce este acceptabil în cultura occidentală și tranziția treptată de la o abordare europeană rațională la normalizarea rusească a răului.
Nu l-am menționat întâmplător pe Tolstoi. Aceasta este observația lui: conștiința umană este plastică și capabilă să lucreze de minune pentru a se autojustifica. Când Katiușa Maslova a devenit prostituată, viziunea ei asupra lumii s-a schimbat în așa fel încât faptul de a-și oferi trupul bărbaților pentru a fi violat pentru bani putea părea o ocupație dacă nu onorabilă, atunci una absolut normală. În principiu, e o metaforă universală pentru întreaga literatură rusă, care încă mai e considerată europeană și umanistă: asemeni Katiușei Maslova, ea și-a consacrat 200 de ani pentru crearea unei imagini a lumii în care criminalul nu trebuie judecat, ci compătimit. Trebuie să simpatizezi cu el, pentru că, vorba lui Tolstoi, „nu există vinovați pe lume” – toată lumea este gata să-și măcelărească aproapele, întrebarea rămâne doar la ce preț. Acesta este „umanismul în stil rusesc”. Iar dacă acceptați teza, felicitări – sunteți gata pentru sosirea trupelor rusești.
●
Desigur, a venit timpul să recitim literatura rusă cu alți ochi: ea a fost, în mare parte, cea care a țesut „plasa de camuflaj” pentru tancurile rusești. Am învățat în URSS, unde literatura rusă era o materie obligatorie la școală, și îmi amintesc șocul copilăriei mele la citirea povestirii lui Turgheniev, Mumu: un șerb mut, cu suflet bun, ucide la ordinul stăpânei sale singura ființă apropiată, un cățeluș credincios. Povestea era menită să îi facă pe copii să simtă simpatie pentru personajul principal și ură pentru stăpâna cea rea. Astăzi, recunosc oamenii educați de această școală ca fiind cei care îl laudă pe Putin și simpatizează cu soldații ruși inimoși, pe care Putin i-a trimis în Ucraina să ucidă nu doar cățeluși, ci să treacă prin foc și sabie toate ființele vii: bieții băieți, cât de mult suferă.
Când și cum a reușit literatura rusă, această „Katiușă Maslova” nerușinată, să seducă Occidentul, dându-se drept o frumoasă prințesă întemnițată de un regim necruțător, și să-l infecteze, pe nesimțite, cu rezistența sa pasiv-infantilă la rău, prezentând-o drept o virtute (vă amintiți cum, în Război și pace, Natașa Rostova era îndrăgostită cu pasiune de logodnicul ei, dar, în absența lui, aleargă docilă după primul ticălos care a ademenit-o, iar autorul își arată o mare simpatie pentru ea?), acest lucru ar fi trebuit să fie tratat de specialiștii în rusistică. Din nefericire, cu câteva excepții, aceștia au sprijinit în cea mai mare parte mitul caracterului european al culturii ruse, iar locotenent-colonelul KGB care tocmai ce devenise fluent în limba germană și care era invitat în emisiunea lui Larry King s-a încadrat perfect în acest mit. Faptul în sine a fost suficient pentru ca elitele occidentale să-l accepte și să-l recunoască drept „unul dintre noi”, în loc să întrevadă pe fundal, în spatele lui, burțile spintecate ale femeilor însărcinate, întemnițate în 1941 în închisoarea NKVD de la Lviv; craniile zdrobite ale artiștilor și gânditorilor ucraineni, în 1918, la Kiev sau în 1985, în lagărul de la Perm, sau actualele execuții ale intelectualilor ucraineni în orașele ocupate (moartea traducătorului lui Tacitus, Oleksandr Kisliuk, la Bucea) sunt o simplă continuare mecanică a ceea ce KGB-ul a făcut Ucrainei timp de generații, dar puțini din afara Ucrainei au fost interesați de asta.
Așadar, toată munca de pregătire a victoriei lui Putin asupra Occidentului a fost făcută mai înainte. Atunci când, în 1985, Milan Kundera a publicat în NYRB eseul „An Introduction to a Variation”, în care punea literatura rusă în afara „parantezelor” europene, explicând de ce nu-i plăcea Dostoievski (din cauza cultului emoțiilor și al disprețului total pentru raționalitate), Iosif Brodski s-a grăbit să sară în apărarea literaturii ruse, tunând cu intonații de comisar politic „Why Milan Kundera Is Wrong About Dostoevsky” (sic!), și reducându-și la tăcere adversarul ca un bot agresiv într-o discuție online: nimeni nu a mai dorit să continue acest „dialog”. Între timp, nu se poate nega faptul că ofensiva lui Putin din 24 februarie a fost una pur „dostoievskiană”, în sensul lui Kundera, și numai așa poate fi înțeleasă corect: ca o explozie a răului pur, distilat, ca o explozie pură de ură și invidie istorică de lungă durată, liberă nu numai de Descartes și de Kant, ci și de Clausewitz („De ce să trăiți voi mai bine decât noi?” le spuneau soldații ruși ucrainenilor), multiplicată de un sentiment de impunitate absolută. Și da, toate acestea ar fi putut fi citite mult mai înainte, și nu numai la Dostoievski – dacă nu am fi separat literatura rusă de statul rus („momentele dureroase ale istoriei ruse” de „frumusețea literaturii ruse”, așa cum mi s-a sugerat într-o invitație plină de farmec la Zilele Rusiei de la Bruxelles), ci am fi recunoscut cu onestitate că literatura este carnea și sângele societății pentru care și despre care scrie. Că oamenii care au violat un băiat de 11 ani la Bucea, legând-o pe mama lui de un scaun ca să privească, sunt eroii marii literaturi ruse: ruși obișnuiți, la fel ca acum o sută sau două sute de ani. [2] Și că literatura are legătură directă cu ceea ce au devenit ei.
[2] Toată lumea își amintește că Anna Karenina s-a aruncat sub tren, dar puțini își amintesc că iubitul ei îndurerat a plecat să lupte în Caucaz, adică să le facă popoarelor de acolo ceea ce ofițerii lui Putin le fac astăzi ucrainenilor. Cititorii, desigur, îl simpatizează pe Vronski, nu pe caucazienii cu care se duce să lupte. Această optică a „empatiei selective” este o caracteristică inseparabilă a imperialismului rusesc – și, prin extensie, a literaturii ruse, care a fost întotdeauna un beneficiar al său: Eva M. Thompson a scris despre acest lucru în Imperial knowledge: Russian Literature and Colonialism, Westport, CT and London, 2000), recent – Ewa Berard-Zarzycka (La culture russe et l’invasion de l’Ukraine). Am scris și eu câte ceva despre ultimii 8 ani de război (pentru că războiul a început în 2014, iar pe 22 februarie tocmai a intrat într-o altă fază!), dar, din păcate, nu pot oferi cititorului link-uri, pentru că aceste eseuri au fost traduse doar în Polonia vecină.
Poate că, dacă Brodski (și întreaga sa „echipă” rusă de pe harta culturală a limbilor slave) nu l-ar fi „astupat” pe Kundera (și pe alți „neruși”), experții occidentali nu s-ar fi pomenit acum împotmoliți într-o baltă, susținând mai întâi că Putin este „prea deștept” să atace Ucraina, pentru că este complet irațional, iar după atac, dându-i Ucrainei maximum 96 de ore de rezistență, pentru că unde poate ea, o oarecare „curte interioară a Rusiei”, să stea în fața unui asemenea gigant? Până în prezent, am întâlnit un singur cercetător slavist european, care, în 2014, profund șocat de chipul neo-orwellian al Moscovei, ce se dezvăluia atunci, le-a cerut iertare ucrainenilor pentru că toată viața sa a privit Kievul „prin ochelari rusești”, ca pe „un al treilea oraș al Imperiului Rus” și nu a fost capabil să observe capitala unei culturi milenare, cu care Imperiul Rus are aceeași relație ca armata rusă cu Bucea: ce putea fura, fura, ce nu putea, distrugea. Există o șansă ca acum să avem mai mulți astfel de oameni. La urma urmei, cărțile deschid calea pentru bombe și tancuri, iar acum suntem martorii direcți ai faptului că soarta a sute de milioane este decisă de alegerea lecturilor. E timpul să revizuim bibliotecile noastre.
traducere de Diana Iepure
Diana Iepure (n. 1970) a absolvit Facultatea de Istorie din cadrul Universității de Stat din Chișinău. A publicat volumele de poezie Liliuța (2004), O sută cincizeci de mii la peluze (2011) și În rest, viața e frumoasă (2021). A tradus din limba rusă cărți de Boris Akunin, Alexei Salnikov și Serghei Timofeev, precum și două antologii din clasici ai literaturii ruse: Iarnă rusească (2013) și Pagini alese din literatura rusă a secolului XIX (2017).
.
Abonamente și donații:
PayPal:
Patreon: