ION MUREȘAN
Cu pași repezi, căci eram în întârziere, ieri dimineață, mă îndreptam spre serviciu. Când, văd ieșind de la Liceul de Arte Plastice un domn cu barbă (probabil profesor și pictor), cu un tablou sub braț, cu un sacou elegant, atâta doar că nu avea decât cracul stâng de la pantaloni. La colțul străzii, în dreptul trecerii de pietoni, un echipaj de la Poliția Rutieră mi-a părut un pic straniu: din chipie polițiștii aveau pe cap doar cozoroacele legate cu sfoară.
Apoi, de la Facultatea de Științe Politice a ieșit o studentă cu buzele rujate doar până la jumătatea gurii, într-un picior avea un bocanc și în celălalt un pantof cu toc foarte înalt. De la Jandarmerie, în pas de defilare, a ieșit un pluton de Tarzani (bustul în trapez, bicepși cât pernele de spital), în șlapi și, legată în jurul coapselor cu o panglică albastră, în dreptul organului bărbătesc, o frunză verde, taman ca brandul nostru de țară. În fața Tribunalului, gata-gata să mă lovesc de un omuleț cu chelie, cu robă sub braț, cu cravată legată sub un guler alb, scrobit, atâta doar că mai jos de guler, deasupra pieptului grizonat, cămașa lipsea. La stopul de la Teatrul Național dau bună dimineața vecinului meu, inspector la finanțe („Dimineață a fost când m-am sculat eu!” –a fost răspunsul lui), ce purta cu țâfnoșenie un maiou alb, pantofi negri, lucitori și, atârnate de gât cu o cordeluță tricoloră, așa cum se atârnă iarna mănușile copiilor ca să nu le piardă, două buzunare mari, de stofă engelzească, decupate de la cine știe ce sacou XXL. În fața teatrului, directorul instituției, elegant ca întotdeuna (sacou Armani), dar în pantaluni scurți, fără pantofi, dar cu șireturile legate strâns în jurul gleznelor, cu două bucle, discuta agitat cu un prieten al său, critic literar și profesor universitar, și el în sacou și cravată, în sutană neagră și lungă, desculț la piciorul drept și cu o cizmă albastră de cauciuc în stângul. Abia de l-am recunoscut pe părintele paroh al Catedralei, care a trecut pe lângă noi, tuns chel și proaspăt barbierit, cu blugi prerspălați, tăiați la genunchi, cu crucea la gât, lunecînd pe patine cu rotile spre liturghie. În fața Băncii Transilavania, dintr-o mașină luxoaxă, a coborât un bancher îmbrăcat doar pe partea dreaptă (pe verticală), iar pe parte stângă tatuat tot cu brandul de țară al Elenei Udrea: „frunză verde de albastru, mă doare un cal măiastru” – zice Nichita, într-un poem pe care, pe loc, atunci și acolo, l-am propus drept Imn național.
E de prisos să vă spun că mi-am făcut zeci de semne ale Sfintei Cruci. Și le-am repetat, când în dreptul unei vitrine-oglindă, m-am văzut pe mine însumi cu pălăria de pai pe cap, iar în rest gol, cum m-a făcut mama, dar cu o curea de piele maro, cu catarama nițel disproporționată. Mi-am adus aminte de o scenă dintr-un roman de (frații?) Strugațki, în care Danaidele în pufoaice spărgeau betonul cu picamerul.
„Nimic nu potrivește cu nimic” – mi-am zis în gând un vers dintr-un poet contemporan și am alergat spre redacție cu mâinile căuș în dreptul brandului de țară.
Cisme, sutane, șlapi, maiouri, buzunare, mâneci, ginși, frunze, pantaloni, pantofi de damă, cravate etc. toate sunt folositoare și de bună cuviință. Chiar și jumătățile de obiecte aveau jumătatea lor. Și brusc și trist, mi-am dat seama că toți oamenii întâlniți pe drum se priveau unii pe alții cu suspiciune. Dar și cu un straniu interes. Fiecare râvnea o jumătate sau un sfert din îmbrăcămintea celuilat. Obiectele erau „în concept”, oamenii nu. Părți sănătoase, întreg bolnav.
M-am psihanalizat. Am dat telefoane, mi s-au adus haine (strecurate prin ușa întredeschisă) și am ajuns la concluzia că pocinogul mi s-a tras de la televizor. Economistul Daniel Dăianu spunea, la o oră târzie din noapte, că „dacă faci o casă, ai nevoie de mortar, dacă faci haine, ai nevoie de ață de cusut, dacă faci garduri, ai nevoie de cuie, dacă faci colaje, ai nevoie de lipici. E nevoie de lianți soiciali” – citatul e cu totul aproximativ, ideea intactă. Am mai scurmonit un pic în memorie, ca să aflu de de oamenii din dimineața de ieri erau atât de „destrămați” și am dat peste o intervenție televizată a profesorului Andrei Marga, care zicea că „guvernarea prin antagonizarea categoriilor sociale e un dezastru, e o guvernare cinică, duce la spargerea oricărei solidarități umane, la ruperea oricărei armonii, la disoluția valorilor, care sunt lianții sociali de care avem nevoie” – citatul e aproximatriv, dar exact.
Sigur, literatura lumii acesteia e guvernată doar de Bunul Dumnezeu și de Premiul Nobel. Totuși, imaginea ei în mintea noastră e una similară cu experiența mea (onirică?) de ieri dimineață. Ceea ce încearcă „Poesis International” este un fel de exercițiu de croitorie: aduce un sacou din Anglia, o vestă din Japonia, niște cămăși din Olanda, un pantalon din Ungaria, un ceas din Elveția, niște ciorapi din Serbia, ceva cravate din China, curele din Spania, butoni din Germania, pălării din Mexic, ochelari din Cehia, un palton din Rusia, niște mănuși din Norvegia, un maiou din Grecia etc. (Și, desigur, o sticlă de vin din Franța, ori una de țuică, „la purtător”, din România). O, nu pentru a face comerț cu haine! Exercițiul „Poesis International” urmărește doar să-i ofere Scriitorului o îmbrăcăminte cât de cât decentă în care să poată să se plimbe liber și demn prin lume.