CLAUDIU TURCUȘ
Chipurile, Stoian G. Bogdan, Editura Cartea Românească, 2009
Citind Chipurile te întrebi dacă Stoian G. Bogdan n-are cumva dreptate când afirmă că, mai degrabă decât un poet, el este un poem: identitate cu cap şi pajură, întrucât asumarea empirismului artistic inculcă metonimic echivalența dintre subiectivitate (autorul), existență (individul) şi interfața dintre cele două (poemul). Iar cine pleacă urechea la zvonistica lumii literare sau aruncă o privire pe blogurile unde semnează SGB are toate motivele să-l creadă: omul seamănă cu personajele sale. Căci biografia, iar nu auctorialitatea, pare a fi proiectul tănărului scriitor („Scriu pentru că trăiesc.”). Pulsul trăirii, nu impulsul scriiturii. Dar crezul ține preț de un vers, căci, o ştie oricine, viața nu e încă literatură şi, dacă n-ar fi poetul – ce „ridică însumare de harfe răsfirate”, pentru a istovi cântecul realității –, nici nu s-ar preface vreodată („deşi această scurtă biografie nu e un poem, totuşi eu am simțit nevoia să-l fac să fie” – Scurtă biografie). Sperând să i se piardă urma în viață, SGB vrea deopotrivă să i se recunoască pecetea în scris. Două mişcări contrapunctate – una de atenuare a literarității şi, concomitent, alta de propulsare a figurii creatoare. Suspendată între program şi retorică, poezia din Chipurile caută să le satisfacă pe ambele. Când tranzitivitatea devine prea tranzitivă e degrabă îndulcită de o metaforă, iar când autoreferențialitatea discursivă irumpe se taie la montaj, pentru a se introduce vreo replică fără pretenții culturale.
SGB scrie despre marginalitate chiar din interiorul ei: cerşetori, interlopi, prostituate – exponenții unei umanități decăzute, viețuind într-un marasm existențial/moral fără soteriologie viabilă: „aici prietene ar fi fost bine să nu intri/ ăsta-i oraşul comăneşti. aici m-am născut eu/ aici te aşteaptă disperarea în rochie de mireasă/ şi moartea dacă ai noroc” (Halucinație în drum spre oraşul natal). Complementară radiografiei sordide a provinciei, investigarea autoscopică a propriei depresii (Poemul din ultima cameră, Astăzi împlinesc 25 de ani, Ciotlosharada, acasă) face trecerea spre ciclul traumatic al „poemelor de familie” (Riki, General Guşă, nr.3, Sanatoriu). Organizat după logica alternanței, volumul mizează – după cum s-a observat – pe echilibristica dintre două registre ce, în aparență, se exclud. Astfel, SGB trece drept un „cinic sentimental” (Al. Cistelecan), un „dur cu suflet bun” (Paul Cernat), animat de o „brutalitate ingenuă [dar şi de] un patetism secret”. Hălăduind prin „nişte locuri rele” – bordeluri, puşcării, mahalale –, personajul Chipurilor trebuie să joace la dublu, căci el e martor atât al ascensiunii sociale/financiare, cât şi al decăderii umane dramatice, stârnită de „soarta (care) face mişto uneori”. Supraviețuirea cu orice preț reclamă pragmatism/cinism, iar prăbuşirea stoarce lacrimi. Numai că, această dualitate atitudinal-psihologică are nevoie de spații intermediare, de nuanțe, de rupturi, de prelungiri pentru a susține o viziune poetică cu adevărat complexă. Din păcate, însă, propulsat de un schematism compasional-afectiv, SGB interpretează în alb şi negru destinul contorsionat al chipurilor sale. Odată deprinsă mecanica sensibilității, suspinele vin de la sine. Nu-i vorba aici de artificialitatea unei trăiri induse – dimpotrivă, poetul e cât se poate de natural –, ci de o autenticitate plată. Întrucât, conform lui SGB, toată dinamica umanității provinciale/universale se consumă agonic între medievalul ubi sunt! şi perifericul oof, viața lor!. Dincolo de memoria gloriei nu se găseşte decât mizeria umilinței. Între ele, nici măcar o nuanță. După ce a dezertat din orfelinat, Jairica „a crescut din buzunarele călătorilor”, apoi, în urma mariajului soldat cu o crimă, „a fugit la cehi. În câțiva/ ani a ajuns/ milionară”. Pe când afacerile cu carduri false prosperau, au turnat-o partenerii, iar oamenii legii i-au administrat bătăi crunte la nivelul capului: „de-atunci (…) o dată la cinşpe minute îşi pierde mințile”. Rememorând atingerile ei, naratorul (poetic?) evocă şi punctul terminus al precarității femeii: „Cât sunt eu de canibal/ era să-mi scape o lacrimă/ când am văzut-o izbindu-şi capul/ în geamurile unei şaormerii/ de parcă-n locul pieptului de pui/ s-ar fi perpelit un înger” (Jairica). „Victimă a datoriei părinteşti de a fi dus la curve de timpuriu” (prima dată când am fost într-un club de striptease), protagonistul a cunoscut-o pe Andreea, de care – mărturiseşte el – „evident că m-am îndrăgostit în noaptea aceea/ şi-n seara următoare, cu bani furați de-acasă am consultat-o din nou/”. Aflând de pasiunea junelui, tatăl, om cu ştate vechi în branşă, „a exilat-o”, întrerupând inițierea erotică a fiului. Târziu, „după atâția ani”, bărbatul o zăreşte întâmplător. Fosta cocotă nu-l mai seduce, căpătase în tot acest interval însemnele maternității maltratate: „stătea pe o bancă-n copou, alăptându-şi fetița./ avea un ochi vânăt, o buză spartă, nicio verighetă pe deget”. De altfel, cam toate femeile de care se înamorează avatarul poetic al lui SGB „ajung rău”. Nici foştilor colegi, ori amicilor interlopi soarta nu le-a rezervat mai puține surprize neplăcute, pe care descripția poetică le reduce la factualitate senzaționalistă. Tânărul „de familie bună,/ cu nume/ cu avere/ cu respect,/ cu părinți înțelepți” (Tipul d), care mânca în liceu „numai sandviciuri cu salam de sibiu”, se iubea „cu cele mai frumoase fete”, avea maşină, haine de firmă şi „bani câți nu putea cheltui” ajunge, după o vreme, din nou, față în față cu portretistul degradării: „Te-a jerpelit rău timpul care a trecut. Arăți ca şi cum ai/ dormi/ pe stradă. Nu mă recunoşti şi-mi spui:/ – Șefu îmi dai te rog o țigară?/ Încep să cred că-mi joacă feste memoria”. Tovarăşul de bancă Super devenise încă de timpuriu un model într-ale mânăriilor, convingându-i pe toți că „după ce ai banii, ai puterea. După ce obții puterea, obții/ femeile.” (Super). Numai că, vulnerabilitatea profesiei (vânzător de ierburi) i-a adus condamnarea fatală: „la puşcărie, l-au dat gata vreo patruj’ de cuțite/ din câte mi-au zis nişte curve din oraş, foarte atinse de/ altfel…”. Canciioc făcuse movile de bani „fluturând treimea aia/ de cauciuc/ în ochii năuciți ai Occidentului” (celebra alba-neagra), dar „viața neagră în cerul gurii” l-a nenorocit, trimițând doi mesageri „abia liberați din puşcărie” care, pentru o datorie mai veche, aveau de plătit o poliță: „într-un veceu plin de fecale urină şi sânge/ rupt în bătaie/ Canciioc îmi murea în brațe” (Sunt zile). În fine, Oliviu fusese un răsfățat cu părinți divorțați, dar „nimic nu l-a-ntors din drumul său către/ dubă”, după ce ucisese din culpă o biată copilă: „a aruncat o piatră de la douăzeci de metri/ şi bucata aia enormă,/ care avea să fie înlocuită de un/ termopan/ s-a prăbuşit peste o fată// s-a spart/ şi unul dintre cioburi i s-a înfipt în vena jugulară” (Oliviu).
Privită în detaliu, lumea din Chipurile dezvăluie o interioritate rarefiată. Peste complexitatea vieții, SGB suprapune grila unui psihologism binar, pe care-l îmbracă în straiele abrazive/teribiliste ale tranzitivității. La modă şi ele, nu-i vorbă, numai că luptându-se să fie direct – nu cumva interpretările să-i deturneze mesajul! – poetul livrează uneori banalități pe şleau. Ferindu-se de ambiguități, se împiedică în denotație, poezia rămânând în urmă. Şi oricât de experimentaliste ar fi aceste accidente, pe SGB îl scot din impas tot coana metaforă ori metresa comparație. Căci abia când renunță la schematismul compasional ori la utopia referențialității nemediate, tânărului poet îi ies versuri onorabile: „Costumul meu s-a pricopsit cu nanțele pământului/ el este sufletul care n-a putut să fugă prea departe de/ mine/ el îmi acoperă ființa rece// n-am altul/ şi asta mă face să mă simt deja mort/ iar costumul meu e atât de cârpit/ că fiecare cusătuă ascunde alta/ că într-o lume de cârpă ar trebuisă poarte mască” (Costumul) sau „e ca şi cum aş pluti decojit de trup/ atras de ecoul cuvintelor mamei/ (…) o găsesc strânsă-n cămaşa de forță/ cum se clatină ca o pendulă sticată/ din lumea mea în lumea ei” (Sanatoriu).
Departe de cecul în alb al vizionarismului (pe care deja Al. Cistelecan i l-a şi semnat), SGB are şansa de a deveni poet în descendența difuză a lui Cristian Popescu ori Ioan Es. Pop. Dacă va urma această cale – pe care Costumul şi Sanatoriu o ilustrează din plin – Stoian G. Bogdan va ajunge măcar la calibrul unor poeți ca T.S. Khasis sau Teodor Dună. Dar până acolo, drumul nu-i tocmai scurt.