FELIX NICOLAU
Clovnul subtil
Versiunea românească a colecției de versuri Tangoul vântului dansat de clown, autor Kelemen Hunor, executată de Ildikó Gàbor și Șerban Foarță nu pare „foarțizată” deloc. Figuri simple, lexic firesc, aluzie minimă – mai puțin cea politică. Reușita traducerii este vizibilă la nivelul sonorității lecturii. Un orfism difuzat pe tot parcursul volumului, indiferent de tematica diversă a poemelor.
Kelemen Hunor are curajul să fie poetic pe față. În vremuri de poezie lucidă, antimuzicală, constatativă. Iată, poetul încinge cavalcade romantice, minate inteligent de o ironie subtilă subtilă: „(3) surâde vânzătorul de castane/ ea nu se clatină nici nu se-agață/ (3) ea nu se clatină nici nu se-agață/ surâde căci ea vinde-atât: castane/ (4) cu mare-ncredere în mine însumi / (5) dar fără furie calm am să presez/ (6) întreg orașul într-o cartolină/ oricui s-o ducă nu și mie poșta” (În goana calului/ cu sufletul la gură).
Încearcă o mulțime de formule prozodice într-o revărsare poietică entuziastă. Bunăoară, o Casă de trecere: „trec cuvintele prin mine/ precum îngeri prin pereți/ îmi străluce-n ochi oceanul/ ce l-am scos de sub peceți”. Și când zici că ai în față un poet iremediabil romantic, izbucnesc giumbușlucurile: „Răcită-n patul tău mi-i urma./ O sperietoare-s clovn în vânt/ cu decât curul mai strâmți umeri”. Mereu combinația nostalgie-zburdălnicii: „Răcită-n patul mi-i urma./ În zori fac haltere cu Luna/ și după ce-am schimbat o vorbă/ cu Soarele, ți-aduc cafeaua/ la pat” (Rece…). Actorul principal al acestei piese fără intrigă este clovnul. Aproape cum l- am întâlnit la Shel Silverstein și totuși altfel. Un clovn trubadur, care mai degrabă încântă decât declanșează crize interioare cu zicerile lui. Numai un poet foarte tânăr la suflet poate produce astfel de strofe calde și detașate simultan, cu un subtext polemic incitant: „o, câtă omenie: hrană/ din ceruri ne e însăși mana/ iar pentu moartea ecvanimă/ new yorku-i una cu havana” (O, câte).
Același, dar mai mult
Poezii/versek (editurii AB-ART/Dellart, 2010) de George Vulturescu, în tracucerea maghiară a lui Balázs Boróka, recapitulează temele favorite ale poeziei clavăzătorului nordic. Apar pe scenă ochiul orb, litera cu gheară, boema artistică, toate însuflețite de o energie explozivă și dramatică totodată.
Poezia poeziei, scrisă cu gesturi ritualice, într-un decor în care fiecare componentă are funcție de simbol. O unitate a inspirației ce are ca scop obținerea monumentalului. Maramureșul – hiperboreean în comparație cu celelalte Țări românești – este pasional, pătimaș și profund. Arta trebuie să fie înaltă, cât mai înaltă – și cu fervoare romantică. Poetul are responsabilități șamanice – zvăpăierile lui sunt ritualizate: „acum dansezi în jurul literelor/ precum în jurul butiilor într-o pivniță” (Smintit, de la o literă la alta). Și ringul este mitic, construit pe piatră milenară. Ca să-l vezi, în toată măreția lui îți trebuie acel Ochi Orb, zeitate când paradisiacă, când infernală. Dezlegarea tainelor ține de vederea ascunsă, magică. Și pe toate aceste creaturi lirice poetul le iubește și le urăște deopotrivă: „fiecare literă secretă un alt lichid/ cu alt miros și altă culoare: pagina e o băltoacă de scursori” (Spaima ta își depune în fiecare literă ouăle).
Anticar de lux
S-a spus despre Balázs F. Attila că este un poet care scrie mereu cu Biblia deschisă în față. Un Orfeu sibilinic. În Versek/Poezii (Editura Limes/Dellart, 2009), traducere din maghiară de Adela Iancu, am întâlnit un scriitor savuros, colecționar de cuvinte mucegăite, de soi. Cartea lui miroase ca un restaurant cu specific tradițional, amplasat într-o subterană veche de câteva secole. Bunăoară în Recuzite: „În camera mea de 2×4 din poduri furate/ bulendre am adunat: străchini centenare/ căni daraci oale străbune vopsite și/ cioplite caiere ceasuri călimări mojare/ tălăngi frigărui”.
Poet și editor maghiar, vorbind fluent românește, dar locuind la Bratislava, Balázs F. Attila acoperă un perimetru lingvistic și cultural larg, dar contaminat datorită învecinării. Perimetru în care istoria se simte mai bine decât prezentul. Prea puțin un vizual, prea puțin sedus de contemporaneitate, el fixează detaliile sugestive, după care construiește un spațiu atemporal, infuzat puternic de afect. Un romantic cu pasiune de anticar de lux. Poemele ar părea un bric-à-brac, însă autorul adoră haosul organizat, așa cum și avertizează: „în dezordinea-mi logic elaborată”.
Multiplele și hibridele bucăți de univers înghesuite în volum nu se încheagă într-o imagine coerentă. Aici e și paradoxul: să acumulezi detalii fără ca să le omogenizezi. De unde deruta cititorului. Prilej numai bun pentru sincerități candide și pentru notații delicate, de haiku: „creanga cireșului părul ți-atinse/ precum porumbul precupeței/ în flori plesni” (Ninsoare de august). Poezie cu deschidere dublă, una camuflându-o pe cealaltă.
Originalitate cu patină
Scrie concis, adânc, cu teme predilecte, dar nu obsesive. Nu sare calul generației sale, dar nici nu se demodează atât de ușor ca unii corifei ai ei. Poate pentru că publică mai puțin și mai rar? Obținând astfel timp ca să vadă încotro duce mișcarea literelor? Așa este poezia lui Dumitru Păcuraru din Versuri – simplă, vaccinată contra retoricii șaizeciste, dar mai ales contra celei optzeciste. Ca să mă folosesc de limbajul criticii vechi, aș putea zice că ea este antinaturalistă, atrasă de simbolism, ba chiar și de impresionism. Asta de nu ar fi și unele pusee expresioniste.
Ars poetica din deschiderea volumului bilingv Poezii/Versek (Limes/AB-ART, 2009, traducere Balázs Béla) apără dreptul la pudoare, pe de o parte, iar pe de alta invocă obrăznicia cuvântului ca pe o anti-muză: „incită-mă pocitanie: CUVÎNTULE/ scoate-mă din sărite: altfel// nu-mi ești de nici un folos”. Aceștia sunt polii orizontali. Cei verticali sunt paradisul și… contabilitatea. Dumitru Păcuraru este ultimul mare romantic capitalist, cum se vede și din titlurile poeziilor lui. O mostră: „Sînt din nou un contabil celest/ judecând după gura-mi plină de stele” (Răsar stele-n cerul gurii).
Din recuzita imagistică șaizecistă sunt preluate unele elemente, dar în cheie ironică. Un witz romantic bine asimilat și de Eminescu la vremea lui, care retează exaltările: „Norule/cu părul tău de ploaie/ cu ochii bulbucați de tunete” (Nori I). Metafore personificatoare îmbibate de vitalitatea primitivă a picturilor rupestre din Altamira: „Norule/ ia vulturul negru în coarnele tale/ de berbec/ nu-l lăsa să te străpungă/ ca și cum ai fi nor de brânză/ iar el pasărea-cuțit/ norule” (Nori II).
Ca la orice romantic care se respectă, witz-ul se combină cu elegiacul. Versuri dintr-o Elegie îi înșiruie într-o ge- nealogie spirituală pe Serghei Esenin, Van Gogh, Georg Trakl și pe „neagra bijuterie a poeziei, Sylvia Plath”. Apoi formulări-glonte, bubuind de o energie acumulată în lingouri perfect șlefuite: „seacă tumoare a ființei e singurătatea”. Curajul repunerii în circulație a unor formulări specifice simbolismului mezozoic este nebun. Ele sunt propuse însă într-un context intensificat, mistuitor, și epurate de orice urmă de spleen. Rezultă deznădejdi explozive: „o, iubiri/ palide flori de carbon /mântuiți odată acest trup/ opărit de lumină, carbonizat”.
Dumitru Păcuraru nu este doar Dumitru Păcuraru din acest volum. El are mai multe costume de poet. De aceea, spectacolele montate de el sunt variate și nu exasperante.
Închiriez turn de fildeș
Cred că de mult nu am mai întâlnit un poet atât de poet ca Ioan Nistor. Visător, metaforic, poetizând din orice. Un liric, ce mai! Adică așa pare să fie din ce am citit în Poezii/Versek (Limes/Dellart, 2010, versiunea maghiară de Balázs Béla). E greu să-ți exprimi deschis candoarea sufletească și, în același timp, să nu scrii aproximativ la fel ca St. O. Iosif sau ca Shelley. Ei, uite că Ioan Nistor mai găsește un petic de iarbă pe un teren atât de bătătorit. Cum spune el însuși: „Fiecare încerca să-și sfărâme zidul –/ eu căutam apa/ eu săpam izvor în zidul meu” (Pe urmele poemului nescris).
Dar evazionismul nu e perfect, precum nici de naivitate nu se poate vorbi. Sunt multe gânduri despre moarte, în toate formele în care poate apărea ea. Parcă poetul ar încerca să salveze la repezeală ce se mai poate dintr-un anumit tip de frumusețe pe cale de dispariție. Livrescă și proaspătă deopotrivă, abordarea lui tinde să evite banalul, prea-concretul și hidosul. Ba aleargă spre turnul de fildeș, ba scoate din teacă termeni cu desinența -ism. Nu ține, iar el știe asta: „și totuși cel mai favorabil unghi din care poți/ studia misterele străzii este platforma de la/ ultimul etaj un turn de fildeș căptușit cu miros/ de asfalt postmodern” (Unghiuri de vedere).
Mai mult, spre sfârșitul volumului lucrurile se încing, parfumul de roze devine miasmă. Paradisul se înnegrește. Din Arcadia direct în infern: „un spațiu ars –// l-au îmbrățișat mâini întinse direct din infern/ l-au zdrențuit gloanțe ivite din pământ ca muștele din/ bălegar” (Cutia neagră). Un artist responsabil, care ar vrea să fie vesel, dacă ar mai avea de ce…
O colecție bilingvă de poezie româno-maghiară
Cărțile prezentate mai sus fac parte dintr-o serie inițiată de editura AB-ART din Bratislava. Poetul și traducătorul Attila Balázs în colaborare cu editura LIMES, condusă de Mircea Petean, au editat primele volume bilingve. La efortul lor s-a raliat mai târziu și Centrul Multicultural Poesis, condus de Dumitru Păcuraru.
De ce s-a optat pentru limba maghiară și română? Pentru că sunt cele mai la îndemână. În Transilvania nu este o problemă să găsești traducători din română în maghiară sau din maghiară în română. Se întâlnesc la tot pasul. Și, totuși, traducerile reciproce nu abundă.
Din diverse motive. Primul ar fi lipsa proiectelor comune de anvergură. Se traduce destul de puțin și sporadic. Același fenomen se constată și în cazul limbii germane. Cele trei culturi trăiesc împreună, dar rareori interacționează.
Cu atât mai interesant este proiectul celor trei instituții culturale. Lista autorilor români și maghiari ce urmează a fi incluși în seria cărților bilingve este lungă. De la Ady Endre și Octavian Goga până la tinerii și mai puțin tinerii poeți contemporani.
Poate că nu greșim afirmând că o carte bilingvă în limba română și maghiară are șansa de a avea un mai mare număr de cititori decât alte cărți traduse în limbi de mai largă audiență. Pentru simplul motiv că este destinată unei zone locuite de vorbitori de limbă română și maghiară. Aceste cărți au alt destin decât cele traduse în limbi de circulație internațională. Acestea, de cele mai multe ori fie sunt difuzate în țară, fie, în cel mai fericit caz, ajung în depozitele centrelor culturale din străinătate. Rareori ajung la publicul larg, chiar și prin intermediul bibliotecilor publice. Suntem o cultură mărginașă și Centrul ne refuză sistematic.
Redacția