DAN-LIVIU BOERIU
Călătorie într-un picior, Herta Müller (Editura Humanitas fiction, 2010, trad. de Corina Bernic)
Alexandru Paleologu spunea într-o vreme despre Emil Cioran că, dacă din cărțile sale s-ar extrage în totalitate amprenta stilistică, ceea ce ar rămâne ar fi doar câteva palide banalități. Dincolo de stil, aşadar, Paleologu acuza faptul că Emil Cioran a scris toată viața sa o singură carte care cuprinde, reîmbrăcate diferit, aceleaşi câteva obsesii comune. Chiar dacă nu sunt de acord cu această concepție – conform căreia literatura n-ar trebui neapărat să însemne o formă elegantă de a da viață unor idei, ci simplu exercițiu de convingere cognitivă – admit că ea poate fi aplicată, cu succes, la alți autori.
Herta Müller e unul dintre aceştia. Numai că aici nu vorbim nici despre lipsa stilului, nici despre mediocritatea ideilor transmise. Scriitoarea germană de origine română pare să-şi fi dedicat întreaga operă unei singure trăiri: dezrădăcinarea. Tema e recurentă şi abordată succesiv în mai multe volume, cărora le-a dat nume fanteziste. Este de apreciat sinceritatea acestei scriitoare (Andrei Pleşu chiar vorbea, în cazul ei, despre o “sălbăticie a adevărului”, despre o zguduitoare durere a francheței), cât şi faptul că declară cu inima deschisă că ea scrie pentru ca să poată trăi şi , deci, recunoaşte caracterul curativ al propriului talent. Şi numai cei cu simțul estetic atrofiat ar putea spune că Herta Müller duce lipsă de aşa ceva. Reproşurile puritanilor – care văd în minimalism o eschivare ruşinoasă din fața epopeilor cu rezonanțe clasice, impresionante mai mult prin cantitate decât prin forță sugestivă – derivă din faptul că autoarea nu se pierde în adâncimi epice. Rândurile ei par similare unor fotografii alb-negru, într-o austeritate tulburătoare a detaliului, însă cu atât mai şocantă. Din numai câteva cuvinte, aparent haotice, reuşeşte să-ți creeze impresia că lucrurile se întâmplă exact sub ochii tăi. Aşa a fost cazul, spre pildă, cu excepționalul volum de poeme-colaj, Este sau nu este Ion (Polirom, 2006), o emoționantă versiune scurtă a terorii şi a fricii într-un regim totalitar.
Călătorie într-un picior e primul roman pe care Herta Müller l-a scris după plecarea din România. Apărută în 1989, cartea ne-o aduce în prim-plan pe Irene (un alter-ego al autoarei), femeia care se refugiază într-o patrie de rezervă. Întreaga carte e construită pe zbuciumul interior al femeii care e suficient de chibzuită încât să-şi dea seama că noua casă respiră libertatea prin toți porii (“Îşi ridică bluza şi îşi privi sânii în oglindă. Apoi Irene se pieptănă. Părul în față, părul dat pe spate. O ureche acoperită, cealaltă liberă” , p.57), dar şi destul de melancolică şi prizonieră a trecutului încât fantomele groteşti ale celeilalte țări s-o urmărească în continuare („Şi-ar aminti că plecase de-acasă în ciorapi. Că trotuarul fusese umed şi plin de nisip. Că mucurile de țigară i se lipiseră de ciorapi şi, preț de câțiva paşi, rămăseseră agățate de ei. Irene începu să alerge.”, p.62). Iscoditoare, cu o acuitate ieşită din comun, cu un ochi critic de o rară exigență, Irene scrutează noua realitate şi o îmbină involuntar cu frânturi ale existenței din țara pe care a lăsat-o în urmă. După ani întregi în care suspiciunea fusese a doua natură a fiecărui individ, e firesc ca orice întâlnire cu neprevăzutul s-o transforme pe Irene într-o persoană aproape asocială (vezi greutatea închegării unei relații fireşti cu Thomas ori Franz). Ne sunt relatate ciocnirile cu birocrația vestică, diferențele de nuanță între dorințele unor oameni care nu împart aceeaşi bucată de trecut, imposibilitatea adaptării la un ritm de viață care evacuează complet din structura sa orice formă de evazionism sfios (dacă nu faci față, nu eşti cruțat) ş.a.m.d.
De la prima pagină până la ultima (la fel ca în restul romanelor purtând aceeaşi semnătură) , totul vibrează a poezie. Herta Müller nu scrie o proză clasică (în sensul cel mai perimat al termenului); la ea, epicul ia forma unor vase comunicante, care stabilesc legături între sentimentele unui dezrădăcinat şi cerințele noii vieți; între agățarea maladivă de un trecut care ştii că te-a alungat şi adaptarea la un nou habitat; între prozaismul arid al asfaltului neprietenos şi bucuria misterios-poetică a unei pene de porumbel găsită în casă. Legătura cu teroarea trecutului se simte doar în respirația străină pe care Irene o detectează atunci când citeşte o scrisoare venită de la prietenii rămaşi în România (“Irene recunoştea scrisorile din cealaltă țară fără să privească timbrul sau ştampila poştei. Le recunoştea după hârtia aspră, alb-gri. Scrisoarea era de la Dana. […] Mi-e dor, mi-e dor aproape fizic de tine. Aceasta era o propoziție din care se auzea vocea Danei. Dar odată cu vocea Danei, şi o respirație despre care Irene ştia că nu-i aparținea Danei” , P.89-90) – o subtilă şi delicată conştientizare a feliei înguste de aer de acasă care însoțeşte păcatul izbăvirii prin fugă.
În această meta-poezie a renunțării şi a regăsirii, totul se leagă. Versurile abrupte ale cotidianului sugerează nu doar dorința juvenilă a străinului de a-şi colora cenuşiul zilelor, ci şi bucuria trăirii simple, într-o lume a firescului. Herta Müller înregistrează atent schița gesturilor, poezia nimicului şi metafora zidurilor, pentru a le reda în imensa lor frumusețe izvorâtă din privilegiul libertății: „Rucsacul fetei, albastru. Din căştile ei se auzea muzică. Pleoapele puternic machiate. Ochii deschişi, mari şi ficşi, de parcă nu şi i-ar fi plimbat niciodată peste o imagine” (p.103), sau „În fața intrării în magazin erau legume. Peste portocale şi conopidă tremura lumina. Irene avusese impresia că în acea lumină salata, lămâile şi ciupercile se contopeau şi se transformau în flori” (p.125).
Nici măcar în privința titlului autoarea nu face vreo concesie: călătoria într-un picior e singurul mod prin care victima unui regim totalitar reuşeşte să se transpună într-o lume nouă, acolo unde fericirea nu e asigurată tuturor, ci doar acelora care s-au născut cu ea încrustată în ADN. Scindarea e asigurată. De ea nu poți scăpa. De aceea, Irene nu are altă soluție decât să adulmece bucuria, să o deseneze după ce îi vede brațele revărsându-se pe străzi, fără a putea să devină vreodată proprietara ei. Chiar şi atunci când simte o uşoară adiere de bine, acesta se transformă subit într-o plăcere vinovată şi dureroasă („Bucuria din cap era atât de mare, încât îi făcea creierul să plutească. Era o bucurie fierbinte şi-i sta pieziş în cap”, p.125). Sugestia e străvezie: destinul individual e, în cazul refugiaților, atât de dependent de acela colectiv al societății din care s-au smuls, încât beneficiile unui nou început sunt doar aparente. „Eu scriu pentru că nu pot trăi altfel”, spune Herta Müller la întâlnirea cu Gabriel Liiceanu de la Ateneu, din luna septembrie. Eroina ei din Călătorie într-un picior, Irene, procedează similar: pentru că nu poate altfel, ea pare că trăieşte totul dindărătul unui ciob de sticlă, rotindu-l în permanență şi privind prin el, şi care nu doar augmentează fiecare detaliu, ci colorează aerul în straie noi şi curate, făcându-l respirabil. După pofta inimii. Sau ce-a mai rămas din ea.