MARIUS-IULIAN STANCU
Låt den rätte komma in (Suedia, 2008), de Tomas Alfredson
(în românește: Legături de sânge)
Bazat pe romanul lui John Ajvide Lindqvist Låt den rätte komma in, filmul cu același nume al regizorului suedez Tomas Alfredson, este un horror atipic. Nimic din estetica agresiunii, a violenței pure ce abundă în cinematograful contemporan. Nimic din “imaginea-exces” specifică unei estetici a saturației, în care imaginile devin mai reale decât natura (Gilles Lipovetski, Jean Serroy, Ecranul Global). Violența pusă în scenă de regizorul scandinav, interiorizată în cazul lui Oskar, „o chestiune de nutriție” (Tomas Alfredson) în cazul vampirului Eli, pe fondul frumuseții brutale a peisajului suedez de iarnă, este naturalizată, introdusă firesc în schema realului; imagism poetic transpus în registrul imaginii cinematografice, obiectul natural constituind întotdeauna simbolul adecvat (Ezra Pound).
Scena din deschiderea filmului, cu Oskar în fața ferestrei ce îi reflectă chipul, după ce își verbalizează furia („Guiță ca un porc. Hai, guiță!”) pe care este incapabil să o exteriorizeze social, poate fi interpretată ca o referință la Persona lui Bergman în care un alt adolescent are „revelația” Ecranului. Dacă la Bergman suntem puși în fața conceptului de distanță pe care o implică relația Ecran-Spectator, ca două realități separate la modul absolut, în creația lui Tomas Alfredson Scena Primară este instrumentul prin intermediul căruia se trece la un alt nivel al ficționalizării, în care subiectul fanteziei pare a o aduce astfel pe Eli (adolescentul vampir) în scenă, ca model inconștient ce îi structurează imaginarul, „versiunea statică a unui Oskar într-o continuă transformare” (Rick Groen).
Estetica luminii invadată de umbră, prezentă în capodopera lui Murnau (Nosferatu) și teoretizată de Levinas (Realitatea și Umbrele ei), constituie o caracteristică esențială și în filmul lui Tomas Alfredson. După cum remarca excelent Roger Ebert, „paleta lui Alfredson este într-atât de secătuită de culori calde că până și sângele proaspăt este negru”. Pentru Levinas, arta este un vehicul al „însuși evenimentului întunecării, lăsare a nopții, o invazie a umbrei”. Aceasta nu aduce nicio revelație, ci doar confuzie în privința adevăratei naturi a lucrurilor. „Obiectele sunt de-realizate, devenind imagini și non-obiecte, întunecate și de neînțeles, ocupând un fel de lume fantomatică” (Colin Davis, Levinas, Nosferatu, and the Love as Strong as Death). Arta ne plasează într-un interval (l’entre temps) din care ia naștere “ceva inuman și monstruos” (Levinas).
Erotismul ambiguu, castrat de sexualitate (“eu nu sunt fată”), faptul că și Eli (asemenea lui Nosferatu) ne apare ca umană și inumană, naturală și supra-naturală, materială și imaterială, transformă filmul de gen într-o veritabilă critică a însuși mediului făcut posibil de arta cinematografică ce „de-realizează familiarul, transformă lumea cunoscută într-un tărâm al absenței și al fantomelor, și ocupă un loc neliniștitor între viață și moarte” (Colin Davis).
Vampirismul este interpretat în Låt den rätte komma in ca limită a ceea ce desemnăm prin conceptul de uman („sunt la fel ca tine” , îi mărturisește Eli lui Oskar), „fantasmă a dublului” (Steven Schneider), a supra-omului nietzschean ce vine să desăvârșească natura umană. Foamea reprezintă una dintre nevoile noastre fundamentale. Ce faci însă atunci când, asemenea lui Eli, trăiești doar cu sânge? Ucizi sau mori. Acestea sunt alternativele pe care le ai la dispoziție, alternativele naturale, biologice, dincolo de bine și de rău, într-o lume în care principiul moral („să nu ucizi!”) nu mai este funcțional.