RITA CHIRIAN
semnul la care te vei opri să bei apă, Aurel Onișor, Casa de Editură Max Blecher, 2013
Semnul la care te vei opri să bei apă este o culegere de poezie postumă a lui Aurel Onișor, apărută la Casa de Editură Max Blecher, în 2013 (un alt volum, Iată cina. Iată taina, a fost publicat, cu nesemnificative ecouri – volum îngrijit de Nicolae Avram – în 2007), unul, poate, dintre cele mai interesante și mai originale volume de versuri, aș risca să spun, ale ultimului deceniu.
Cu atât mai importantă este această apariție cu cât Onișor s-a sinucis la 27 de ani, în 1994. Autodidact, șomer, proletar, rătăcitor, bolnav (și maladiv), un federeu îndrăgostit de poezie, un periferic villonesc – sau poate că poezia a fost îndrăgostită de el. (Mă tot întreb cum ar fi arătat poezia noastră dacă Onișor ar fi scris și publicat constant în anii ‘90.) Și ce minune ca același infern al casei de copii să nască doi poeți cu totul și cu totul atipici: Nicolae Avram și Aurel Onișor.
Sentimentul pe care îl ai la finele lecturii este că Onișor a văzut. Sau ochiul acela l-a văzut pe el. Nu aș conduce imaginarul lui Onișor pe drumul fără întoarcere al neoexpresionismului – oricât ar fi el de întunecat și de atroce –, deși există într-adevăr un impuls electric care, de la text la text, augmentează impresia unei trăiri cvasireligioase, iluminative, ca în cazul ambivalentelor personaje dostoievskiene, deopotrivă îngeri și demoni. (Mă tot feresc să afirm că poezia ar avea ceva de-a face cu transcendentul, cu harul & inspirația, a.s.o., însă aici, în poeți, în sinucigași, trebuie, pesemne, să existe o scânteie infernală: laolaltă, teroare și fascin, exsanguinație și delicatețe. Iar poezia lui Onișor despre asta vorbește: despre negru și despre întuneric, despre o durere fără nume și fără seamăn. Cu grația unui Nijinski dansând deasupra leșurilor. Cu majuscule care n-au ajuns în punctul în care să fie propriul lor pământ mișcător – chiar dacă majusculele ne par, atât de des, ridicole.) Volumul, fără îndoială, își apropriază cititorul de la primele texte, prin atmosferă, prin intenția criptării, prin sincopare, prin sintaxa frântă = asfixie și neputință a expulziei) și, poate, mai ales, prin biografia care pare să nu fi fost nimic altceva decât o consecuție (tocmai ea!) a textului, și prin gustul aspru pe care ți-l dă viața făcută una cu poezia.
Iar cu adevărat surprinzător este faptul că, pe întregul parcurs al cărții, devine evident că notațiile lui Onișor sunt departe de ceea ce ar scrie un poet care crede (mă îndoiesc că Onișor a crezut despre sine că ar fi poet) în propria vocație taumaturgică ori compensatorie; adeseori, textele sale par să fie rezultatul versificat al unui imperativ, ca și cum de (trans)scrierea efectivă ar depinde abstracțiunea cochetă care trebuie să pară poezia, ci însăși existența. Pentru că existenței (lui) mizere, alcătuite din străzi deschise și din tuneluri închise, din coridoarele lungi și întunecate ale orfelinatului, din tovărășia pegrei, trebuia să i se supraviețuiască – iată ironia splendidă! – într-un fel sau altul și, lipsit de „program”, de „conștiință estetică”, de egolatrie – precum iedera care înghite zidurile mâncate de timp –, Onișor scrie – ca-n actele faustice, cu onestitatea și starea de alertă care trebuie s-o fi erodat, în ultimele luni de viață, și pe Sylvia Plath: când textul pe care-l scrii are anvergură testamentară, de o duritate pe care „vitaliștii” nu o pot resimți. Că poate fi o greșeală de receptare translatarea biograficului în constelația textuală e dincolo de orice îndoială. Dar a te preface, obiectiv și condescendent, că nu plusezi (pulsezi?) în interiorul textului lângă inima care încetează să bată e deopotrivă o eroare. Nu științifică: umană. Nu se poate citi poezia lui Aurel Onișor fără survolul biograficului, mai cu seamă că textele adunate în semnul la care te vei opri să bei apă fac parte, realmente, din sfera celor care dau seama, ontologic și contra cronometru, despre câteva majusculații deloc de bonton în minimalismul ultimelor două-trei decenii de poezie: Pocitania, Primejdia, Moartea.
Despre încleștarea pe care o presupunea raportarea lui Onișor la poezie și la actul scrisului stau mărturie rândurile pe care le semnează Nicolae Avram în deschiderea acestui volum. Sunt amintite pendulările între spitalul de boli nervoase, hiatusurile depresive, convulsiile unei existențe materiale precare, drama maritală; deasupra meschinăriilor celor într-un mod fatal legate de o mână de pământ se găsește conversia posibilă (și sperată?): „mă scurg de pe cerșetorul rotunjit/ ridic mâna/ doarme/ interval unde poetul duhnește liniștit/ forme transpirate gonește la intersecții// acest hohot desparte copilul de scutece// mâna mea/ copilul meu/ mâna mea așezată în biserică/ lumânare// cad îngenuncheat și mânios/ bolborosind” („Bolborosirea toamnei”). De altfel, apropierea de poezie (ca apropierea de moarte) trebuie să fie invers proporțională cu apropierea de materie sau de contingent; de aceea, versurile lui Onișor sunt o invocație a lui dincolo și un refuz obstinat al ordinii și al sistemului oricărui aici – un „nu pe această lume”: „fragmente de alb/ coboară din gări/ o fată fumegă/ naște grâu// toată noaptea înoată un cuțit// nu știu cât de drag voi fi morții/ ochii îmi mârâie/ și sunt atâtea flori// ea cântărește descompuneri mai înalte/ chiar judecându-mi hainele și boala/ mă ștampilez cu cosmosul ratat// uneori apărem nu pe această lume” („Nu pe această lume”).
Inconsistența, articulațiile slăbite ale lumii acesteia unde totul este „șovăielnic”, „bolboroseală”, „cloceală”, „vânătoare”, „zbatere”, „vorbire”, „fierbințeală” sunt, desigur, de extracție ultim-bacoviană. Ce lipsește din această scenografie expresionistă este detașarea și dezlănțuirea diluvial-escatologică a râsului – ori măcar masca celui care frânge legăturile cu obiectul repulsivității. Secvențele care supraviețuiesc sunt glosolalii concentrice, cuvântul alcătuind, ca-n blestem, alte mii de spații concentraționare, burți spintecate până la înmuierea mușchilor, până la demascarea artificiului contrariant și până la înfierarea caraghioslâcului ubicuu – imposibile: „nunți pe scrum/ dezmăț alb// ecoul urcă turbat o mănăstire/ în seara fluturilor sparți/ copilul e sinistru și sapă/ mai multe paturi rotindu-se// aur în ștreang/ sare și glorie// vegheați// din scutece scâncesc/ șobolani” („Sare și glorie”).
Sinestezică, dar prin asta, amalgamată și incomprehensibilă, lumea poeziei lui Onișor se desface în fâșii de o picturalitate halucinantă: „am aprins o lumânare pentru frigul nostru”; „port în ochi o baltă parfumată (…) trebuie să-mi sărut toți prietenii”; „singur în spațiul cărnii/ luciu imens al mormintelor”; „perversitatea celor buni mână pietrele”. Damnat din stirpea lui Mazilescu, Aurel Onișor este un autor care merită cu prisosință un restitutio. I se va găsi acum, cu semnul la care te vei opri să bei apă, un loc în lumea care l-a rejectat, deși nu cred – iar mâna asta a fost câștigătoare – să-și fi dorit să fie un nume de serie.
Rita Chirian (n. 1982) a publicat volumele de poezie Sevraj (2006, Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” pentru debut), poker face (2010) și Asperger (2012). Contribuții în revistele literare cu cronici de carte, eseuri și traduceri din limbile franceză și engleză. Rita este doctor în Litere și președintele Uniunii Scriitorilor, filiala Sibiu.