| EXCLUSIV ONLINE |
ANA BLANDIANA
(fragment dintr-o carte în pregătire)
La începutul anului 1990 s-a pus problema reorganizării în fostele țări comuniste a PEN Cluburilor (organizația mondială a scriitorilor) care fuseseră interzise după război. În acest scop, în luna martie a fost anunțată la Viena o conferință International PEN la care a fost invitat din fiecare țară est-europeană câte un scriitor care urma să reînființeze și să conducă în țara sa filiala organizației. Am fost invitată să preiau această obligație pentru România și am acceptat cu bucurie nu numai pentru că știam istoria PEN Clubului Român, înființat în 1924 printre primele din lume, ci și pentru că nimic nu mi se părea mai important în acel moment de răscruce decât să ne reluăm vechile atribute de dinaintea hiatusului de 45 de ani și să fim din nou priviți în lume ca niște egali. Iar despre acest sentiment al egalității știam bine că nu se instituie de la sine nici prin „Carta drepturilor omului”, nici prin reglementările internaționale, ci va depinde de felul în care vom ști să ne reconstruim în propriii noștri ochi prin care va trece și privirea din ochii celorlalți.
Programul pe trei zile al reuniunii de la Viena care însoțea invitația cuprindea nu numai dezbateri și discuții organizatorice, ci și cocteiluri și recepții oferite de diverse instituții academice și guvernamentale, în dreptul cărora se preciza ținuta. În mod evident, evenimentul avea o încărcătură politică și diplomatică mai mult chiar decât una literară.
Printre atâtea zeci de călătorii cu avionul dintr-o parte de viață în care călătoria a fost o componentă a destinului, și nu un instrument al construcției de sine, zborul de la București la Viena cu un avion care mergea de fapt la New York, făcând doar o scurtă escală în capitala Austriei, mi-a rămas în memorie nu ca un drum, ci ca o experiență existențială.
De cum am ajuns la Otopeni mi-am dat seama că se întâmplă ceva neobișnuit, fără să înțeleg prea bine despre ce poate fi vorba. Singurul lucru evident era aglomerația absolut ieșită din comun nu numai prin numărul oamenilor, ci și prin starea lor de spirit: unde de neliniște păreau să vălurească mulțimea care se pregătea parca nu pentru o călătorie, ci pentru o revoltă. Ai fi zis că este un miting, dacă nu ar fi fost atât de mulți copii și atât de multe bagaje. Dar și bagajele (care trebuiau mutate dintr-un loc în altul, numărate să nu se piardă, păzite să nu dispară) și copiii (care, speriați de agitația aproape nesănătoasă din jur, se puneau fără motiv pe plâns sau, dimpotrivă, începeau să se agite și ei, alergând de la unul la altul gata să se piardă) creau o atmosferă tensionată, isterizată puțin, dar mai ales puțin amenințătoare, ca și cum în curând ar fi urmat să se întâmple ceva ce nu poate fi nici înțeles, nici împiedicat. Un fel de fibrilație a presimțirilor fără obiect se simțea în vacarmul din care răzbăteau plânsete de copii obosiți, voci iritate de bărbați, chemări speriate de femei. Am încercat să ajung la un ghișeu de informații nu numai ca să aflu ce se întâmplă, dar și ca să mă interesez de avionul pentru Viena pe care nu îl vedeam anunțat și, spre surprinderea mea, am aflat că nu există nici un avion de Viena, există doar cel care va lua toată acea mulțime, care mergea la New York, făcând escală la Viena. Am căutat deci ghișeul de New York și abia atunci am realizat că toată lumea aștepta chiar la acest ghișeu și că și eu eram o mică parte din această lume. Nu-mi rămânea decât să mă așez la coada, care era evident că nu va reuși să se epuizeze până la ora anunțată a decolării, aveam deci tot timpul să-mi contemplu vecinii și chiar să le descopăr secretul neliniștii, în caz că exista într-adevăr unul.
Fără să fie senzațional, acest secret era mai patetic decât presupuneam sau, cel puțin, felul în care mi s-a dezvăluit a fost surprinzător de patetic.
Un bărbat aflat cu mult înaintea mea la rând a întors de mai multe ori capul privindu-mă ca și cum ar fi vrut să afle cine sunt sau ca și cum, dimpotrivă, știa și prezența mea îl intriga. În cele din urmă și-a lăsat loc la rând și a venit spre mine.
– Bună ziua, mi-a spus. Iertați-mă că vă întreb: sunteți cine cred eu că sunteți?
– Depinde cine credeți că sunt, i-am răspuns eu amuzată. Sunt Ana Blandiana.
– Doamnă, nu știți ce bucurie mi-ați făcut. Vă rog să nu plecați de aici, mă duc să-mi aduc soția și copiii.
Patetismul din vocea lui infirma caracterul evident comic al situației. Nu aveam unde să plec din așteptarea care avea să dureze cel puțin încă o oră. S-a pierdut în mulțime grăbit urmărit cu ochii nu numai de mine, ci și de cei din jur care îl auziseră pentru că spusese ultima frază neobișnuit de tare, ca și cum ar fi vrut să audă cât mai multă lume. A revenit peste mai mult timp, mă gândisem la un moment dat că i-a trecut rândul, apoi cred că aproape îl uitasem. A apărut ținându-și pe după umeri soția – ținând la rândul ei de mână o fetiță înaltă, aproape o adolescentă –, iar el avea în brațe un băiețel de vreo 4 ani. Își făcuseră loc cu greu printre oameni și felul în care se opriseră serioși, aproape solemni crease un mic cerc de atenție și așteptare în jurul lor.
– Plecăm definitiv din țară, a rostit rar, privindu-mă cercetător ca și cum ar fi vrut să vadă dacă înțeleg ce spune. Plecăm în America.
Numai Dumnezeu știe dacă ne vom mai întoarce vreodată. Și am vrut ca, înainte de plecare, copiii mei să vă vadă, să fiți ultima imagine din România pe care să o ducă dincolo și să n-o uite niciodată.
S-a oprit și a privit în jur la cei care îl ascultaseră și care – abia acum realizam – erau în aceeași situație. Așa se explicau valurile de neliniște pe care le simțisem, nevăzute, spărgându-se de pereții aeroportului ca de un ultim țărm. Toți erau în aceeași situație și toți mă priveau ca și când n-ar fi vorbit numai unul, ci cu toții în cor și acum ar fi așteptat un răspuns. Un răspuns pe care nu îl aveam. În riscanta tăcere care s-a lăsat m-am gândit că, probabil, sunt cei care ceruseră de mult timp plecarea din țară (dați afară din serviciu în așteptare, vânzându-și lucrurile din casă, suspendați și de aprobarea autorităților românești, care nu știau dacă va veni, și de viza americană, care nu știau dacă va fi dată), iar acum când erau liberi să plece și primiseră și viza americană nu mai aveau, după atâta așteptare, puterea să se răzgândească, nu mai erau atât de siguri că motivele pentru care se hotărâseră să plece continuau să existe. Dar nu erau siguri nici că nu mai existau.
Tăceam nu numai pentru că nu știam ce-aș fi putut să spun, ci și pentru că tensiunea emoției colective îmi pusese în gât un nod care mă îndoiam că m-ar fi lăsat să vorbesc. Între timp, fără să fi observat cum, cercul din jurul meu nu numai că se lărgise, dar era format mai ales din copii de diferite vârste, pe care părinții lor îi împinseseră în față, de parcă vorbele bărbatului ar fi fost un apel sau un îndemn. Am simțit că am voie dă spun orice, dar nu să izbucnesc în plâns și cu o voce care nu semăna cu a mea am spus:
– Eu merg doar pe câteva zile până la Viena…
În aceeași clipă mi-am dat seama că vorbele pe care le îngăimasem puteau părea nu numai stupide, ci și jignitoare și am vrut să mai adaug ceva, dar un copil s-a apropiat de mine cu o foaie de hârtie să-i dau un autograf, alții s-au luat după el agitându-se să facă rost de bucăți de hârtie, iar eu am început să dau mâna cu adulții din jur și să le urez noroc în viața pe care o încep. Era ca și cum clipa de emoție, care se descărcase în noi, pe care o trăisem împreună ne făcuse prieteni și ne înrudise. Apoi, în timp ce, ca după o reprezentație încheiată, părinții s-au retras la coada unde se predau bagajele și se fixau locurile, eu am rămas înconjurată de copiii care îmi recitau poezii, iar eu îi sărutam de rămas bun și le dădeam autografe din partea mea și a Motanului Arpagic.
La sfârșit a rămas doar familia celui ce declanșase toată această tornadă de sentimente. Doamna a lăsat în sfârșit să i se prelingă pe obraz lacrimile de care îi fuseseră plini ochii încă din prima clipă și mie nu mi-a mai fost jenă să o imit. M-am apropiat de ei și ne-am îmbrățișat, iar eu am scos o carte de vizită pe care le-am dat-o, realizând că era aproape o gafă pentru că ei nu puteau să îmi dea, la rândul lor, una, pentru simplul motiv că nu mai aveau nici o adresă pe pământ.
Din avionul supraîncărcat de bagaje de mână și de mame cu copii în brațe așteptând să ajungă la toaletă, nu-mi amintesc discuțiile cu nenumărații pasageri care au venit să-și ia rămas bun de la mine ca și cum devenisem un ultim reper a ceea ce părăseau sau, și mai ciudat, ca și când ar fi simțit nevoia să-și justifice față de mine, cea care nu plecam, plecarea. Așa cum pe vremuri întâlnirile din străinătate cu prieteni din exil mă întristau profund prin sfâșietoarea confuzie care mă făcea să-mi fie, cu egală intensitate, milă de ei, cei ce nu puteau să se întoarcă acasă, și milă de mine, cea care mă întorceam, îi ascultam pe acești viitori emigranți cu un fel de jale tulbure în care se amesteca regretul și reproșul, presimțirea și nostalgia.
Ceea ce îmi amintesc este discuția purtată cu o tânără slăbuță, cu părul de o culoare incertă, nedefinită, atârnându-i pe umeri și în ochi, care stătea pe primele 3 locuri în față împreună cu doi copii între 2 și 4 ani, evident oligofreni, care se agitau și se cățărau pe spătarul scaunelor scoțând un fel de sunete nearticulate greu de suportat, în timp ce ea încerca să îi stăpânească reașezându-i pe scaune, mângâindu-i, vorbindu-le calm, fără să-și piardă cumpătul, deși era evident că ei nu înțeleg nimic. Era ceva fascinant în felul în care nu obosea și nu se enerva, ca și cum totul ar fi fost firesc. Unul dintre copii își băgase degetele mâinii stângi în gură încercând să și le împingă cât mai adânc și ajutându-se și cu cealaltă mână ca să le îndese, în timp ce ea îi ștergea fără oprire saliva care-i curgea pe la colțurile gurii strivite de degetele care nu reușeau să încapă în întregime. Cum stăteam alături și nu reușeam să-mi întorc ochii de la scenă, tânăra m-a văzut și mi-a zâmbit ca și cum ar fi vrut să se scuze. Am intrat în vorbă. Era americancă și, citind în ziare despre numărul copiilor abandonați din România, venise la București ca să înfieze câțiva copii (chiar așa a spus: câțiva), umblase prin mai multe orfelinate, îndeplinise complicate formalități, iar acum se întorcea acasă cu cei doi copii pe care îi alesese și îi înfiase. Mă uitam la ea și nu-mi venea să cred.
– Dar n-o să-ți fie greu? am întrebat-o cu timiditate. N-ar fi fost mai ușor să alegi copii sănătoși?
– Sigur că ar fi fost mai ușor, dar n-am venit ca să-mi fie ușor. Dacă voiam asta rămâneam acasă. Am venit ca să ajut. Iar copiii sănătoși și frumoși își găseau mai ușor părinți, în timp ce aceștia nu.
Vorbea fără nici un fel de emfază, pe un ton alb, prezentând cu simplitate și naturalețe o judecată logică. N-am știut ce să spun și nici nu cred că se putea spune ceva. M-am întrebat dacă exista ceva religios, vreo urmă de sacrificiu creștin în felul în care înțelegea și își trăia viața, dar înclinam să-mi răspund negativ. Era pur și simplu un fel de a vrea să fie de folos și de a-și găsi ei însăși o utilitate. O utilitate care semăna tulburător cu sfințenia.
M-am întors la locul meu răscolită de cele două întâmplări între care nu se putea face, în mod logic, nici o legătură și pe care totuși le simțeam apropiate prin apartenența la aceeași lume unde binele și răul se amestecau într-o profundă confuzie şi ființe dezorientate evoluau dureros pe traiectorii absurde.
La Viena am coborât doar câțiva pasageri. Îndreptându-mă spre ieșire am strâns toate mâinile care mi se întindeau, am sărutat toți copiii ridicați spre mine și m-am îmbrățișat cu tânăra americancă. Era evident că nu ne vom revedea niciodată, dar sentimentul melodramatic al despărțirii se dizolva în dureroasa bucurie de a fi reușit, pentru câteva ore și întâmplător, să ne simțim atât de aproape. Totuși, peste foarte mulți ani, la lansarea unei cărți în New York, avea să vină la mine un domn necunoscut care m-a întrebat dacă nu cumva am și cărți românești și mi-a amintit că am călătorit împreună până la Viena în avionul cu care ei au părăsit țara și că băiețelul căruia i-am dat atunci un autograf a terminat între timp facultatea.
Avionul a stat la Viena puțin, l-am văzut prin ferestrele aeroportului decolând și i-am făcut cu mâna, deși știam că nu poate să mă vadă nimeni.
La bagaje am căutat surprinzător de mult să aflu unde au fost coborâte bagajele de la București și când în sfârșit am aflat, veniseră de mult, fuseseră doar câteva și fuseseră coborâte de pe banda rulantă și așezate lângă perete. Doar că geamantanul meu nu se afla printre ele.
La biroul „Lost and Found” nimeni nu părea să știe ceva și abia după ce s-a înțeles că destinația avionului era New York lucrurile au început să se lămurească și funcționarii să se liniștească, părând cum nu se poate mai normal că o să-mi pot recupera geamantanul după patru zile, când, la întoarcere, avionul va face din nou escală la Viena. Și cum eu nu puteam să accept cu aceeași seninătate situația, mi-au spus să mă adresez reprezentanței TAROM, compania căreia îi aparținea avionul.
Am căutat biroul TAROM exilat pe undeva în fundul unui subsol al aeroportului, alături de alte reprezentanțe de linii aeriene de rang doi sau aparținând unor țări exotice. L-am căutat nu pentru că mai aveam vreo speranță legată de găsirea bagajului, ci ca să mă interesez când este primul avion cu care m-aș putea întoarce acasă, de preferință fără să mai părăsesc aeroportul. Eram îmbrăcată în blugi, un pulover pe gât și o scurtă, iar recepția oficială de deschidere a reuniunii la care trebuia să particip în ținută de seară urma să aibă loc peste câteva ore. Nu se punea problema să pot merge așa cum eram îmbrăcată și, chiar dacă aș fi avut bani să-mi cumpăr haine potrivite, ceea ce nu era cazul, nu aveam oricum suficient timp. Emoțiile din cursul dimineții mă împiedicaseră să am emoții pentru ceea ce urma să fac la Viena și acum înțelegeam destul de greu că totul căzuse, că integrarea în acea organizație mondială a scriitorilor – la solidaritatea căreia visasem în perioadele când eram interzisă, sperând că vor protesta și mă vor sprijini – se amâna. M-a cuprins deodată o mare oboseală, nu o părere de rău și nu o tristețe, ci doar o oboseală, aproape o ușurare că nu mai urmează nimic și pot să mă întorc acasă.
Reprezentanta TAROM era o fată frumoasă care părea foarte tânără și avea în înfățișare și gesturi un fel de a fi vie și prezentă, peste cotele obișnuite ale participării la relațiile cu ceilalți. Aflase despre incidentul dispariției valizei și mi-a explicat însuflețită cum totul se întâmplase pentru că din greșeală valiza mea ajunsese undeva în interiorul calei și ar fi trebuit coborâte nenumărate, sute de bagaje pentru a o putea găsi, ceea ce ar fi presupus nu numai muncă, ci și întârziere, ieșirea cursei din programul de zbor.
– Ne pare nespus de rău, compania vă cere scuze și vă solicită înțelegerea, suntem pur și simplu depășiți de valul celor care… a continuat ea discursul profesional pe care tinerețea ei îl făcea luminos, în pofida limbajului standard..
Am întrerupt-o, spunându-i cum mă cheamă, că am venit pentru a participa la o reuniune PEN și că fără conținutul geamantanului nu pot să o fac, deci va trebui să renunț, întorcându-mă acasă cu primul avion. Am întrebat-o când este acest avion și cum pot să îmi schimb coordonatele întoarcerii. Și i-am arătat biletul. Dar, ca și când n-ar fi înțeles ce am întrebat-o, ea mi-a răspuns fără să înceteze să mă privească de parcă nu i-ar veni să creadă ce vede. Sau, în orice caz, ca și când s-ar gândi la altceva decât ceea ce vede.
– Nu puteți face asta.
– Ce nu pot face?
– Nu puteți pleca în situația în care ne aflăm.
– Ce situație? am vrut să întreb dându-mi seama nu numai că nu știu la ce se referea, dar că e vorba evident de ceva fără nici o legătură cu geamantanul meu. Dar ea începuse deja să povestească despre cum niște țigani din România vânaseră și mâncaseră cu câteva zile în urmă lebedele de pe lacul dintr-un parc ,lebede care erau mândria vienezilor, iar acum întreaga presă nu scria decât despre asta, comentând, cu revoltă, cu dispreț, cu batjocură, cu ură chiar, nemaipomenita barbarie a românilor.
– Vă dați seama? Nimeni nu menționează faptul că sunt țigani pentru că asta nu ar fi politically correct, ci își bat joc pur și simplu de români, de noi toți, îmi spuse ea aproape plângând de rușine. De zile întregi mă privesc toți ca pe o ciumată, colegii își pun ochii în pământ când trebuie să mi se adreseze. Și Dumneavoastră care ați putea, apărând la recepția dată de guvern, luând cuvântul la reuniune, indiferent despre ce veți vorbi, să le arătați că există și altfel de români, Dumneavoastră vreți să vă întoarceți acasă fără măcar să vă vadă…
Cred că citisem și eu în ziarele românești povestea cu lebedele, dar lipsită de contextul dramatic al acestei prezentări, mai degrabă asezonată în sensul unei bășcălii pe care înclinam să o interpretez ca o încercare de estompare a efectului „Proclamației de la Timișoara” sau al altor confruntări de ordin politic. Discursul patetic al fetei mă impresionase însă și îmi dădeam seama că întâmplarea de pomină putea să devină o pată definitivă pe ceea ce în anii următori avea să se numească obsedant „imaginea României”. Nu eram însă deloc convinsă că un congres literar, oricât de important, ar fi putut stârni în aceeași măsură interesul presei, nici că eu aș putea avea puterea de a redresa balanța dezechilibrată de incredibila întâmplare.
În loc de răspunsul pe care îl aștepta de la mine i-am împărtășit aceste sceptice considerații, explicându-i că, oricum, a mă prezenta în blugi la recepția dată de guvern nu ar fi de natură să îmbunătățească impresia austriecilor despre noi.
– Acesta a fost și sensul dorinței mele de a mă întoarce acasă: lipsa geamantanului cu tot ce era necesar unei prezentări decente și menite să facă o bună impresie în diversele ocazii cuprinse în program făcea mai înțeleaptă renunțarea. Nu am cum să sper că va apărea ca în „Cenușăreasa” o zână care să mă atingă ușor cu bețișorul fermecat și să mă îmbrace în rochia de bal.
N-o să-mi iert cât trăiesc faptul că nu-mi mai amintesc cum o chema pe tânăra căreia i-am spus această frază sceptică pe aeroportul din Viena.
– Ba da, ba da, mi-a răspuns ea aproape strigând, în timp ce ochii aproape înlăcrimați cu câteva minute înainte s-au luminat deodată ca de o explozie. Ba da, puteți spera, minunile se pot întâmpla oricând, chiar și azi. Și pentru că figura mea lipsită de entuziasm exprima probabil într-un mod comic neîncrederea a izbucnit brusc într-un râs copilăresc.
– Acum este ora 15, a spus, când s-a oprit din râs, uitându-se serioasă la ceasul de mână. La ce oră este recepția din seara asta?
– La 8, am răspuns eu mașinal, neînțelegând unde vrea să ajungă.
– D-na Blandiana, ce număr aveți la pantofi? Ce măsură la haine? Și a luat un pix să noteze.
– Cam tehnice întrebări pentru o zână, i-am răspuns zâmbind, molipsită de veselia ei. Și am adăugat în glumă: 37 și 46. A notat conștiincioasă.
– Nu glumesc, mi-a spus foarte serioasă. Vă promit, vă dau cuvântul de onoare că la ora 19 veți primi la hotel un geamantan cu atâtea toalete câte puncte există în program. Și consultând invitația mea pe care încă o avea în mână spuse aproape solemn: 2 recepții și 3 ședințe, 2 ținute de seară și 3 de zi. Și adăugă hâtru: cu pantofii și poșetele asortate.
– Nu înțeleg, i-am spus puțin speriată pentru că simțeam că, deși nu înțeleg, încep să o cred. Și mai ales simțeam cum îmi trece oboseala.
– Dar e foarte simplu. La Viena există mulți români, există și organizații ale românilor, există deci românce, iar printre ele cu siguranță unele care să aibă măsurile Dvs. O să dau chiar acum câteva telefoane unor cunoștințe dintre ele, explicându-le despre ce e vorba și rugându-le să telefoneze la rândul lor unor cunoștințe. Sunt convinsă că toată lumea mă va ajuta și va înțelege nu numai că este important să reușim, ci și că va fi ca un examen pe care ne va face bine să-l trecem în fața noastră înșine. Și adăugă puțin ironică, puțin hazlie: evident o să le cer toalete sobre, dar șic, elegante, dar clasice.
Mi-a venit să râd nu de ea, ci de mine. Deși tot ce spunea stătea în echilibru pe muchia imposibilului, eram absolut convinsă că se va ține de cuvânt, că punerea în aplicare a unei idei puțin trăsnite și a unor calcule psihologice discutabile se transforma într-un fel de probă inițiatică prin care își puteau verifica, îndrăzneau să-și verifice, capacitatea de a se solidariza.
Am acceptat totul fără să pun condiții și fără să mă îndoiesc, mi-am luat biletul și hârtiile cu programul, după ce ea și-a notat conștiincioasă numele și adresa hotelului și cred că nici măcar nu i-am mulțumit, în așa măsură îmi transmisese hotărârea și entuziasmul ei de a participa împreună la o acțiune de interes general și poate chiar – oricât ar părea de exagerată și desuetă formularea – patriotic. Ajunsă la hotel mi-am luat de la recepție mapa de participant și am anunțat că la ora 19 voi primi un geamantan. Apoi am făcut un duș și am intrat în pat. Fusese o zi lungă și era departe de a se fi terminat. Aveam două ore în care urma să mă odihnesc. Am deschis mapa cu documentele reuniunii și cu lista participanților. Unele nume le auzisem, le știam titluri de cărți, amănunte biografice, pe alții îi citisem și îi admirasem sau, dimpotrivă, nu le înțelegeam succesul. Dar nu cunoșteam pe nimeni personal. Din fericire cele trei luni scurse din decembrie, când trebuise să țin piept unor valuri repetate de ziariști veniți la București din toate colțurile lumii, mă vindecase de orice urmă de timiditate. Dar nu de timiditate mă temeam, ci de alienare.
O clipă mi-a trecut prin minte întrebarea ce-o să fac, după ce ocupasem camera, deci îmi confirmasem sosirea, dacă fata de la TAROM nu va reuși. Dar am alungat gândul aproape superstițioasă, ca și cum îndoindu-mă de succes l-aș împiedica să se producă. Și mi-am spus pe jumătate amuzată și pe jumătate emoționată că va trebui să fiu la înălțime nu numai pentru literatura română, ci și pentru a contracara efectul mâncătorilor de lebede. Și deodată m-am surprins gândindu-mă – paradoxal, nu cu revolta și jignirea fetei din aeroport, care erau în fond și ale mele, ci într-un fel de reverie căzută în timp – la acest popor trăind amestecat printre alte popoare, fără să le respecte și chiar disprețuindu-le legile, dar urmându-și cu sfințenie propriile legi de supraviețuire într-un etern ev mediu. Vânaseră pe un lac dintr-un parc în inima Vienei, așa cum ar fi vânat în mijlocul unei păduri cu câteva secole în urmă, cu siguranță în aceeași absență a vreunui sentiment de culpabilitate și, evident, fără să le pese de impresia pe care o fac asupra celorlalți. Românii și imaginea lor europeană nu erau decât niște victime colaterale ale unor mentalități măsurate nu cu secolele, ci cu mileniile. Din aceste milenii cetățenia română, de câteva secole, este o perioadă derizorie în viața unei seminții anistorice, lunecând inflexibilă în spațiu și timp.
La ora 19 am primit un telefon de la recepție: îmi fusese lăsată o valiză. Abia când am deschis-o am realizat că de fapt nu crezusem vă o voi primi. Am așezat hainele pe umerașe cu un nod de emoție în gât. Bețișorul fermecat al fetei de la TAROM funcționase, proba inițiatică fusese trecută. Nu aveam nici un telefon la care să pot mulțumi, trebuia doar să mă îmbrac și să-mi fac datoria.
Nu-mi amintesc nimic din acea primă seară la Viena. Nu-mi amintesc nimic nici când privesc fotografiile, pentru că fiind îmbrăcată cu haine pe care nu le cunosc, nu mă recunosc nici pe mine. Tot ce pot să presupun este că din moment ce nu-mi amintesc nimic, totul s-a desfășurat normal și plăcut. De reținut se rețin doar incidentele. „O știre bună nu e o știre”, spune un celebru dicton de presă. A doua zi a avut loc ședința solemnă prin care s-au reînființat centrele PEN, desființate după ocupația sovietică, din fostele țări comuniste. Occidentalii au ținut discursuri despre drepturile omului, iar esticii au vorbit despre sentimentul reintrării în istorie. Am o fotografie cu microfonul în mână, îmbrăcată într-o bluză albă cu lavalieră neagră, în care mi-e greu să mă recunosc pentru că nu numai ținuta, ci și expresia îmi sunt necunoscute. Par transfigurată de emoție, luminoasă. Cu excepția aplauzelor care i-au urmat – și care aveau să-mi prindă bine a doua zi –, nu-mi amintesc ce am spus. Nu-mi făcusem notițe înainte și nu aveam timp să-mi scriu jurnalul după, iar emoția avea grijă să șteargă urmele. În schimb, cea de a doua zi a dezbaterilor mi-o amintesc în cele mai mici amănunte, ca pe un film pe care l-am văzut de mai multe ori. Comparația este exactă pentru că am fost atât de șocată, încât am reluat – în mine sau povestind acasă altora – întâmplarea, zile și zile la rând.
Era de fapt prima zi de dezbateri, a doua a reuniunii care până atunci se consumase în ceremonii și efuziuni. Eram cu toții destinși și împăcați, esticii cu sentimentul unei integrări care împlinea vise și permitea iluzii, occidentalii cu cel al unei fraternizări care le traducea ideile în viață fără eforturi sau sacrificii. Abia ocupaserăm locurile în sală, după cafeaua băută împreună în picioare, printre glume și complimente, când, înainte de a se intra în program, Konrad György – care avea să devină președintele PEN Clubului maghiar și mai târziu chiar președinte al International PEN – ridică mâna și ceru cuvântul pentru o chestiune fără legătură cu ordinea de zi. Toată lumea s-a întors curioasă spre el, avea o mină serioasă, aproape sumbră, i-a fost dus microfonul și cu o voce dramatică a spus că, întrucât International PEN a fost înființată pentru a apăra și susține libertatea de expresie și libera circulație a ideilor, consideră că este de datoria lui să aducă la cunoștința acestei reuniuni o informație pe care a primit-o în această dimineață: faptul că la frontiera maghiaro-română au fost oprite și s-au strâns munți de tipărituri în limba maghiară care nu au dreptul să intre în România. Este vorba de cărți destinate numeroasei minorități maghiare din Transilvania, lipsită astfel de posibilitatea de a citi în propria limbă și a cunoaște literatura propriului popor. Și a încheiat cerând adunării să fie de acord cu votarea unei moțiuni de protest împotriva României, care încalcă astfel unul dintre cele mai importante drepturi ale omului.
Am crezut că îmi cade cerul în cap. Prezentarea, literar și politic elogioasă, care mi se făcuse cu o zi înainte, ca și aplauzele pe care le recoltasem mă emoționaseră ca reprezentant al României, încât acum toate capetele s-au întors mirate spre mine de parcă ar fi așteptat să le explic de ce i-am dezamăgit. Nu erau încă acuzatori, dar nici nu aveau aerul că sunt de partea mea. Pur și simplu așteptau cu seriozitate, dându-mi șansa să mă apăr.
M-am ridicat în picioare înainte de a ști care va fi prima frază pe care o voi spune. În loc să formulez una, m-am gândit că probabil niciodată în viață nu fusesem mai nedreptățită decât atunci. Apoi am spus simplu că am venit la Viena cu avionul, nu știu ce se întâmplă la frontiera româno-maghiară, deci nu pot să susțin că informația D-lui Konrad este falsă, după cum nici domnia sa nu poate susține, atâta vreme cât nu aduce nici o dovadă, că este adevărată. Tot ce pot să spun pe această temă este că ziarele românești sunt pline de critici împotriva guvernului legate de faptul că practic, începând din decembrie, la granițele românești nu mai există nici un control, ca într-un paradis al traficanților de tot felul, ceea ce nu înseamnă democrație, ci haos.
– Pe de altă parte – am adăugat – aș vrea să-mi informez colegii care nu știu că în România există editura Kriterion, condusă se un respectat om de litere ungur, Domokos Geza, care publică aproape exclusiv literatură maghiară. Și am continuat, fără să mă fi gândit cu o secundă înainte la ce voi spune și aproape mirându-mă eu însămi de ceea ce mă aud spunând:
– În orice caz, ca urmare a intervenției D-lui Konrad, am hotărât să renunț la biletul de avion plătit și să mă întorc acasă cu trenul, pentru a vedea cu ochii mei munții de cărți maghiare de la frontiera cu România sau absența lor. Iar dacă informația prezentată aici se va dovedi adevărată, vă dau cuvântul meu de onoare că voi scrie eu însămi, în presa română și maghiară, împotriva acestui abuz.
Am tăcut o clipă, întrebându-mă dacă mai trebuie să spun ceva, dar aplauzele care au izbucnit m-au convins să mă așez. Eram epuizată, ca și cum aș fi făcut o grea muncă fizică, obosită de șocul trecerii de la euforia colegialității la un proces de intenție inexplicabil. Dintre zeci și zeci de intervenții, pe tot felul de teme și în tot felul de ocazii, pe care aveam să le susțin în anii și deceniile care au urmat, nu-mi amintesc una care să mi se fi părut mai dificilă. Îmi amintesc însă diverse momente când – cuprinsă de panică și trebuind să iau cuvântul în câte un prilej important în fața unei intimidante asistențe – mă încurajam spunându-mi că oricum nu poate fi mai dificil decât la Viena.
Primul lucru pe care l-am făcut când am ajuns la hotel a fost să mă interesez cât costă un bilet de clasa a II-a Budapesta-Oradea și să văd dacă îmi ajung banii. Îmi ajungeau și țin minte că m-am gândit că tot răul este spre bine pentru că în felul acesta ajungeam, fără s-o fi programat, la mama. Apoi m-am întrebat, cu emoție și umor, dacă fata de la TAROM ar fi mulțumită de mine, dacă mi-am meritat hainele pe care a doua zi le-am așezat frumos – împreună cu o patetică scrisoare de mulțumire cu adresantul necunoscut – în geamantanul pe care l-am lăsat la recepție. Nu pot să nu mă întreb dacă mai există pe undeva acea scrisoare și cât de exaltată și ridicolă poate să pară peste atâția ani. Plecând cu trenul, n-am mai ajuns la aeroport ca să-i povestesc și să-i mulțumesc prietenei mele. De la București am încercat în mai multe rânduri să o găsesc la telefon, dar faptul că nu-i știam numele sortea încercările mele nu numai eșecului, ci și ridicolului. Îmi mai rămâne să sper că va citi din întâmplare această carte.
La frontieră vameșii maghiari m-au controlat minuțios și cu severitate, păream probabil suspectă neavând nici un bagaj, iar vameșii români nici măcar n-au apărut în vagonul în care eram, încât a trebuit să cobor să-i caut și să mă legitimez pentru a-i întreba despre povestea spusă de Konrad György. M-au privit aiuriți. Nu numai că nu le venea să creadă, dar nici măcar nu păreau să înțeleagă la ce mă refer. Lui Konrad György i-am scris încă de la Oradea pe adresa Pen Clubului Maghiar o scrisoare scurtă despre rezultatul cercetării, pe care am trimis-o în copie și conducerii de la Londra a PEN-Cluburilor. Nu știu dacă a primit-o pentru că nu am primit nici un răspuns. Furioasă, cum eram atunci, mi-am propus să scriu, întoarsă la București, un articol în care să povestesc întreaga istorie. Între timp, însă, evenimentele de la Tg. Mureș au dat fiecărei întâmplări adevăratele ei dimensiuni și m-au obligat să rămân oripilată pe malul istoriei.
Trebuie însă să precizez că acest început oarecum senzațional nu a fost definitoriu pentru relațiile dintre PEN Clubul român și PEN Clubul maghiar. Dimpotrivă. În următorii 14 ani cât am fost președinta centrului român, ani pe care îi cunosc bine, colaborarea dintre cele două centre PEN vecine a fost exemplară, scriitori români participând la toate conferințele organizate la Budapesta (spre sfârșitul anilor ʻ90 aveau loc anual) și scriitorii maghiari la toate conferințele noastre care au avut loc la Neptun, Iași, Sighet, Sinaia, București. În ceea ce mă privește, de doi dintre președinții PEN Clubului maghiar (Miklós Hubay și Cicery Rónay) m-a legat o colegialitate caldă, prietenească, plină de stimă.
În acești 14 ani am mai trăit un singur episod asemănător, pe o temă asemănătoare, dar fără legătură cu PEN Clubul maghiar. Un an sau doi mai târziu, la conferința de la Paris, președintele Centrului PEN finlandez a propus din senin o moțiune împotriva României pentru că minorității maghiare din Transilvania îi este interzis învățământul în propria limbă. Am crezut că visez. Acuzația era atât de sfruntată încât nu ea era tulburătoare, ci misterioasa manipulare care o făcuse posibilă. Am explicat că atât în perioada comunistă, cât și după 1989, un cetățean român de etnie maghiară poate să intre la grădiniță și, trecând prin toate treptele școlilor, să termine facultatea, învățând numai în limba maghiară. Și, cum în sală se afla Gálfalvy Zsolt, președintele Centrului PEN maghiar din România, a cărui înființare o sprijinisem, l-am rugat de la tribună să-mi confirme spusele.
Spre enorma mea surpriză, spre stupoarea și deprimarea mea, colegul meu Gálfalvy Zsolt a pus capul în pământ și a tăcut. O clipă am rămas blocată. Gálfalvy Zsolt era chiar un produs al acestui învățământ în limba maghiară din România, câteva cuvinte ale lui ar fi închis definitiv problema, în timp ce tăcerea lui punea sub semnul întrebării toate afirmațiile mele. Cu puțin timp în urmă, Centrul PEN maghiar în România se înființase cu susținerea mea și a PEN Clubului Român, deși existau voci din diverse centre care susțineau că în felul acesta se creează un precedent periculos, acela al creșterii haotice a numărului de centre, prin dublarea centrelor naționale cu centre ale minorităților etnice. Argumentul meu era însă că acest centru maghiar existase în România și înainte de război, chiar dacă fusese o exagerare. Evident, nu însemna că așteptam pentru asta recunoștință: așteptam doar corectitudinea prin care să confirme adevărul și să răspundă corectitudinii mele. Eram colegi și la Uniunea Scriitorilor și de zeci de ani aveam impresia că ne respectăm și chiar ne simpatizăm reciproc. Ca tot ce nu reușesc să înțeleg, atitudinea lui m-a tulburat. După cum mă tulburase atacul președintelui Centrului finlandez, care nu cunoștea în mod flagrant realitatea din România și care, totuși, din motive care mi-au rămas misterioase, s-a lansat cu pasiune în această polemică. Am cerut amânarea discuției până la următoarea reuniune, când am promis că voi aduce documente oficiale cu date exacte privind situația învățământului de limbă maghiară din România. Cu ajutorul lui Marian Papahagi, care era secretar de stat în Ministerul Învățământului (acceptase funcția pentru a realiza legea autonomiei universitare, anunțând de la început că va demisiona imediat ce legea va fi votată, ceea ce a și făcut), am obținut o întreagă documentație riguroasă, mai mult decât convingătoare, pe care am trimis-o la International PEN la Londra. Urmarea a fost că propunerea moțiunii contra României a fost scoasă pur și simplu din programul următoarei conferințe, întrucât – mi s-a comunicat – îi dispăruse obiectul. În mod ciudat, cu Gálfalvy Zsolt nu am discutat niciodată despre strania lui tăcere de la Paris, deși relațiile noastre de colegialitate și colaborare au continuat neschimbate. După cum nu s-a schimbat spaima mea în fața lucrurilor pe care nu le înțeleg.
Ana Blandiana (n. 25 martie 1942, Timişoara) este scriitoare și activistă pentru libertate civică în România. În luna mai 1990 a reînființat Centrul PEN din România, pe care l-a condus până în 2004. În noiembrie 1990 s-a numărat printre fondatorii Alianței Civice (președinte între 1991-2002). În ianuarie 1993 a fost inițiatoare, împreună cu Romulus Rusan, a Memorialului Sighet, iar în aprilie 1995, a Academiei Civice. Este, din 2016, membru corespondent al Academiei Române.
A publicat, începând cu 1964, aproape treizeci de volume de poezie și antologii, printre cele mai recente numărându-se Patria mea A4 (2010), Variațiuni pe o temă dată (2018) și masiva Integrala poemelor (2019). Pe lângă acestea, este autoarea a douăzeci de cărți de proză și eseu, iar opera sa a fost tradusă, începând cu 1971, în maghiară, polonă, bulgară, germană, italiană, rusă, engleză, estonă, letonă, suedeză, norvegiană, franceză, neerlandeză, sârbă, albaneză, slovenă, macedoneană, chineză, portugheză și catalană, fiind cel mai cunoscut poet român în literatura mondială de azi.
Foto: Dirk Skiba