FELIX NICOLAU
„Nil homini certum est!” (Ovidiu, Tristia, V, 5, 27)
De la Harold Bloom şi până acum, dezbaterea asupra canonului a deviat mai cu seamă înspre modalitățile de existență ale ierarhizării. O deviere paradigmatică, aşadar. Acum jumătate de an, în introducerea la volumul Anticanonice, propuneam un canon de tranziție, respectiv un vicecanon. Discuția despre canon se desfăşura sintagmatic, pe orizontală, fiind vorba despre imperativele selecției estetice. Dar, ca să mă autocitez din nou, democrația canonică tinde să devină ierarhie. De unde o repede întoarcere a privirii spre paradigmă, spre clasificare.
Unii esteți liberalizează în mod absolut formele estetice şi susțin anihilarea ierarhiilor, ierarhilor şi ierarhizărilor. Un laissez-faire care are ca rezutat pseudo-estetismul sălbatic. Demersul critic este până la urmă unul etatist. Semnalează un supra control neutru şi strict rațional. Cel puțin în teorie. Cum nu cred în pretențiile de neutralitate ale criticii, nu mai cred nici în obiectivitatea ierarhiei. Dar dacă nu mai cred în ierarhie, cred în ierarhii. Un sistem nu monocentrist ci pluricentrist. Cam ceea ce spunea într-o formulare mai pitagoreică Paul Claudel: „Ochiul nu se satură să confirme că proporția e acest umăr care nu poate fi reprezentat prin nici o cifră”. (Doi bambuşi verzi)
Beneficiile unui melting pot fisurat
Contrare ideii de non-ierarhie sunt şi tendințele de depăşire ale post-modernismului: performatismul, noua sinceritate, himerismul, manifestul poeziei europene, neomodernismul, post-postmodernismul. Toate fac apel la ordine, profunzime, mitizare. Mi se pare că blenderul postmodern are soarta aristocraților, aşa cum o analiza Hannah Arendt în Originile totalitarismului: bogăția fără putere provoacă ură. Postmodernismul a rămas inventiv până la sfârşit (să fie aceasta hiperliteratura?), dar şi-a pierdut credibilitatea. Oamenii au obosit de ironie, relativism, mixaje ciudate. Aşa cum pe oameni îi oboseşte/sperie mereu o prea mare libertate şi în consecință aleargă repede înapoi la ordine şi claritate.
Descentrarea postmodernă s-a dovedit fertilă, totuşi. Sau, parafrazând plasticitățile lui Radu Aldulescu din Amantul colivăresei, cenuşa (postmodernismului) e pentru vie (postpostmodernitate) ca puiul fript pentru noi. Conviețuirea cu ideea de ierarhii, nu de ierarhie, a devenit mai uşoară. În fond, ierarhia cunoaşte o dizlocare sinonimă cu cea a canonului. Să ne uităm retrospectiv la ultimii zeci de ani: promoțiile s-au succedat cu repeziciune şi s-au contestat feroce, chiar dacă diferențele erau mai puțin importante decât asemănările. Niciodată ieşirea din modă (din canon) nu a survenit atât de rapid. Semnala şi Radu Voinescu fenomenul cu pricina: ,,câți mai caută cărțile optzeciştilor cu excepția studenților acelora dintre ei ajunşi universitari, determinați de o relație în care se amestecă fascinația şi obligația?’’ (În chestiunea unei noi generații literare, Paradigma, 1-2, 2003). Carevasăzică, mulți autori au acumulat doar un succes „de istorie literară”. Vina este dublă, aş zice. Cu cât nivelul cultural al publicului a fost diminuat de mass-media, cu atât scriitorii valoroşi s-au retras tematic şi stilistic, în turnul de fildeş. Fenomenul a fost înregistrat şi de un politolog şi istoric al mentalităților ca Hannah Arendt. Ea sublinia „dezvoltarea constantă a plebei moderne – adică a acelor déclassés din toate clasele”. Post-modernii nu au mai avut parte de publicul elevat de care s-au bucurat moderniştii. Asta e realitatea! Însă publicul lor a avut o percepție mai largă şi mai pestriță asupra culturii. Acum au intrat în scenă contracultura şi subcultura, cu cortegiul lor de ingrediente: droguri, vrăji, kitschuri, fetişuri. Un nou tip de frumusețe, aşadar! Criticii n-au avut decât să se racordeze sau să se retragă pe poziții elitiste. Poziții pe care eu le bănuiesc ipocrite, în sensul vizat de Martial: „Laudant illa, sed ista legunt” (Epigrame, IV, 49). Adică una susțin, dar consumă din belşug şi altele.
Media aritmetică a elitismului cu chicklit-ul
Tocmai din cauza faptului că există mai multe mentalități critice, ierarhia s-a fisurat în ierarhii. Unii mai nutresc nostalgia arhicriticului, ultimul fiind Nicolae Manolescu. Alții chiar au încercat să-i ia locul. Curând s-au cumințit – îşi dăduseră seama că riscau să fie anacronici. După revoluție au răsărit editurile ca ciupercile. Mulți autori buni nu mai au răbdare să se căciulească pe la case mari, aşa că publică pe speze proprii. După cum şi edituri cu pretenții, mânate de foame, au ajuns să publice chicklit – colecții cu coperte roz pentru consumatorii înrăiți, destul de înfumurați ca să nutrească niscaiva snobisme culturale. Ce fac criticii în situația dată? Păi sau scriu despre volume apărute la edituri mari – deci bine promovate – sau despre cele purtând sigle anonime, dar care aparțin unor persoane ce pot declanşa avantaje.
Bun, burghezul consumist a înlocuit cetățeanul doritor să-şi rafineze gusturile. Virginia Woolf a fost înlocuită de San Antonio. Avem două variante: ori ne retragem pe meterezele elitismului şi lăsăm masele la cheremul autorilor de mâna a şaptea, ori încercăm să le transmitem idealurile noastre captivându-le cumva interesul. Dacă disprețuim, atunci n-avem decât să ne plângem că nu putem trăi din arta noastră. Aşa cum remarca Baudrillard, realitatea dispare în postmodernism, este înlocuită de realul comercial, imagistic şi strict figurativ.
Burghezul a fost absorbit de „ideologiile neantului”, cum le boteza Jacques Ellul în Les metamorphoses du bourgeois. Dar tot Ellul spunea că burghezul este omul cu un gol interior, de unde şi uriaşa lui putere de asimilare. Ce poate el asimila în lipsa ierarhizărilor, însă? Trei gânditori ai sfârşitului de secol XX anuntă dezintegrări succesive. Lyotard vesteşte moartea metanarațiunilor, Foucault semnalează dispariția puterii, iar Vattimo filosofează în marginea ontologiei declinului. S-ar spune că niciodată nu a fost mai mare nevoia de ierarhie. Şi, din nou – să disperăm? să disprețuim? Dau peste o cugetare a lui Rilke ce zice că nu ar fi cazul, că traversăm doar o ciclică epocă de debusolare, o repetitivă Kali-Yuga: „Se schimbă mereu trei generații: una găseşte pe Domnul, alta face temple, a treia ia pietre din templu pentru case şi colibe”.
Noul imperialism cultural
Octavian Soviany propunea o estetică a proximității – după „etica proximității” a lui Emmanuel Levinas. Respectiv, o implicare a cititorului în calitate de partener. Ierarhizatorul ar trebui să se adreseze publicului consumator de cultură în termenii zicalei chinezeşti: „Dacă ai două cămăşi, vinde una şi cumpără-ți un trandafir”. Cu alte cuvinte, este important să cunoşti necesitățile oamenilor cărora te adresezi. Numai aşa se pot dezvolta nevoile subtile, dar subdezvoltate încă. Ierarhia trebuie sugerată printr-o „manipulare” delicată, iar impusă. Încă şi mai direct spus, criticul trebuie să-şi asume şi o latură de propagandist – ceea ce înseamnă cunoaşterea vieții contemporane şi anticipație psihologică.
Din păcate, cei care sunt în rolul de ordonatori ai gustului, în foarte multe cazuri, sunt cu câteva zeci de ani în spatele contemporanilor cu care împart ziua. Fireşte că un „canonizator” se cuvină să aibă o atitudine mai conservatoare când propune ceva în mod oficial. Totuşi nu văd de ce i-ar fi util să stea cocoțat într-un turn de fildeş şi să nu fie la curent cu ultimele tendințe în cultură, contracultură şi subcultură. Nu putem impune ierarhii. Nu mai putem institui Spitale generale, aşa cum făcea Franța secolului Rațiunii (secolul 17), în care să-i închidem pe nebunii sau săracii spiritual (vezi Michel Foucault, Istoria nebuniei în epoca clasică). Criticii să mai iasă din realitatea scrisă – cum o numea Garcia Marquez – şi să coboare şi în realitatea neculturală. Ori culturală în măsura în care conceptul de cultură a devenit imperialist şi încearcă să înglobeze arii cândva considerate extraculturale.
Reacția criticilor şi a artiştilor neracordați la contemporaneitate se traduce în ceea ce acelaşi O. Soviany numea Complexul lui Thot. Sunt bântuiți de „angoasa căderii din centru”, mai precis „căderea pe cerc”. Dacă vrem să îndreptăm/ghidăm o stare de lucruri, mai întâi să cunoaştem acea stare de lucruri. Apoi s-o îmblânzim. Apprivoisez-la! cum ar sfătui Antoine de Saint-Éxupery.
Complexul lui Thot se mai recunoaşte şi după setea de aparență a lui homo apocalipticus. Bogdan Ghiu îl vede ca un om transvizual, transparent şi încărcat de accesorii tehnice. Acest om postistoric nu mai are răbdare cu genurile şi speciile bine delimitate. El consumă şi produce cvasi-literatură (O. Soviany), fără să mai facă distincție între ficțiune şi non-ficțiune, între proză, poezie, jurnal, eseu.
Conservatori sau reacționari?
Ca să fiu bine înțeles, precizez că sunt suspicios nu atât față de ierarhie, cât față de cei care ierarhizează. Îi bănuiesc adesea de spirit retrograd şi manierist, devitalizat. În plus, fetişizarea artei – în cazul nostru a literaturii – are ca rezultat îngustarea perspectivei existențiale. Să nu uităm: adesea cei chemați să ierarhizeze dețin poziții sociale şi situații economice avantajoase, ceea ce-i face să fie reacționari, nu conservatori.
Ajung prizonierii unei estetici instituționalizate. Cred că le-ar prinde bine exercițiul practicat de budişti – respectiv meditația asupra non-existenței lui Buddha. Poate dacă am medita mai des asupra non-existenței artei, am fi mai atenți la revitalizarea ei, am ieşi din modernismul nostru funciar, atât de adânc înrădăcinat, încât a fost capabil să imite până şi postmodernismul… Ierarhizarea este şi un proces de comunicare şi influențare reciprocă. Altminteri ne ascundem după jargoane intraductibile. Cum ar zice Marin Preda, „Ceea ce pentru un civil are un înțeles, pentru un militar are altul” (Albastra zare a morții, p. 9). Viața contemporană este mai puțin elevată, însă este mai complexă, ca să nu zic mai pestriță. Evoluăm toți sub enorma pălărie de arlechin a contraculturii („the Harlequin countercultural umbrella”, Christopher Gair, p. 9). Aceasta implică o formație enciclopedică a ierarhizatorilor. Ceea ce echivalează cu energie şi curiozitate – cu vitalitate şi independență. Literatura şi creatorul de literatură nu mai au statutul de altădată, mai cu seamă în țări sărace cum, cu onor, suntem şi noi. Ca o ierarhie să fie valabilă, ea trebuie să fie şi naturală, nu artificial impusă de universitari şi editori. Deja pierdem autori buni şi îi reținem pe alții greoi, mecanizați, prea puțin interesanți. Şi încă ceva – ierarhia nu înseamnă top, clasament sportiv. Înseamnă o ordonare a valorilor, nu cocoțarea unui autor peste altul, ca la fotbal.
În concluzie, nu poate fi decât o mare fericire că este pe dispariție criticul-Mesia, că se aud mai multe voci. Descentralizarea actului critic evită pe cât posibil tendențiozitatea, eliminările injuste, impunerea unor produse culturale anchilozate. Deci moarte ierarhiei! Trăiască ierarhiile!
Bibliografie
Michel Foucault, Istoria nebuniei în epoca clasică, Humanitas, ediția a II-a, traducere de Mircea Vasilescu, Bucureşti, 2005.
Christopher Gair, The American Counterculture, Edinburgh University Press, 2007, p. 9.
Hannah Arendt, Originile totalitarismului, trad. Ion Dur şi Mircea Ivănescu, Humanitas, Bucuresti, 1994, p.24.
Marin Preda, Albastra zare a morții, Editura Militară, Bucureşti, 1990, p.9.
Octavian Soviany, Apocaliptica Textului, Palimpsest, 2008.