O expoziție despre emoție, utopie, respirație și durere
Sursa foto: Museo Nacional Centro de Arte Reina Sofía
DIANA MARINCU
Filosoful și istoricul de artă francez Georges Didi-Huberman este cunoscut în special datorită unor cărți remarcabile precum: Devant l’image. Questions posées aux fins d’une histoire de l’art sau Images malgré tout, care au făcut istorie și care nu contenesc să stârnească dezbateri referitoare la instrumentele cu care descifrăm o imagine. Fascinat de ideea unei noi istorii a artei, ai cărei părinți originari ar fi Aloïs Riegl, Aby Warburg, Sigmund Freud, Walter Benjamin și Georges Bataille, Didi-Huberman articulează câteva întrebări esențiale despre cum privim o imagine, cum putem privi ceea ce e de neprivit, ce alte discipline se pot mobiliza într-un studiu interdisciplinar asupra imaginii, ce discurs construim referitor la cultura vizuală. Asemenea interogații nu puteau rămâne fără un răspuns ancorat în practicile curatoriale, printr-o serie de „extensii” expoziționale pe care Didi-Huberman le-a propus de-a lungul timpului, începând cu L’Empreinte de la Centrul Georges-Pompidou din Paris, în 1997, continuând cu minunata Soulèvements de la Jeu de Paume din Paris 2016-2017 și culminând recent cu In the Troubled Air… / En el aire conmovido… de la Museo Nacional Centro de Arte Reina Sofía, deschisă la finalul lui 2024.
Din start, intenția curatorială anunța o plonjare în lumea emoțiilor și a intensității spirituale spaniole, pornind de la opera poetului Federico García Lorca, cel care dă și titlul expoziției, prin decupajul unui vers al poemului Balada lunei, lunei:
„Luna, pân’ la fierărie/ în fusta ei de ierbi veni./ Copilul sta privind la ea./ Tăcut, copilul o privea./ În aerul tremurător/ înceată, brațele-și mișca/ ivindu-și, lubrică și pură,/ sânii ei tari de cositor.”
(în traducerea lui Teodor Balș)
Acest debut expozițional poetic setează un parcurs circular al expoziției, în care privirea copilului revine ca o referință pentru universul pe care curatorul încearcă să-l deschidă și să-l adâncească.
Spațiul acelui „aer tremurător” sau al „văzduhului tulbure”, cum a mai fost tradus în limba română de Gabriela Banu, se află între opera de artă și privitor, acolo unde emoțiile sunt descătușate și manifestate fără restricții. Exaltarea expresiei artistice care aduce emoția la cote maxime, acel duende tipic spaniol, este studiat de curator în relație cu frica de moarte și cu ororile istoriei. Lorca teoretizase acest concept prin prisma unui paradox încorporat în el, acea intensitate poetică și estetică dublată de pericolul iminent al dezintegrării existențiale. Expoziția preia dualitatea dintre apolinic și dionisiac, ducând mai departe jocul emoțiilor și scenografia unor „vârste” ale acesteia, de la emoțiile copiilor, la vârsta adultă, unde confruntarea dintre politică și emoție rezultă, de fapt, în ceea ce numim istorie.
Expoziția En el aire conmovido este considerată de curator un „joc teoretic”, ale cărui „stații” urmăresc chipuri, gesturi, aer, spațiu, timp și istorie. Fascinat de întâlnirea dintre aer și mișcare, ambele imateriale și invizibile, Didi-Huberman concepe un parcurs vizual al unor artiști remarcabili precum Francisco Goya, Juan Miró, Pablo Picasso, Man Ray, Pier Paolo Pasolini, alături de scriitori și artiști precum Victor Hugo, Henri Michaux sau Bertolt Brecht. Preluând modelul de a privi al copiilor, care „privesc privind” cu intensitate, insistență și deschidere, expoziția ne îndeamnă să zăbovim asupra desenelor, picturilor, fotografiilor, scrierilor și video-urilor ca și cum întreaga lume s-ar developa în fața noastră în acel moment, și am putea „atinge” realitatea, accesând straturi până atunci ascunse.
Imaginile sunt cele care tulbură atmosfera, aerul dintre copil și lună, iar fascinația privitorului nu contenește, ci se intensifică pe măsură ce trece timpul și se mișcă aerul. Întrebarea pe care o plasează curatorul în textul de pe peretele intrării în expoziție este: ce rol mai are poezia astăzi, în timpuri tumultoase ca acum, și ca de atâtea ori în istorie, preluând întrebarea de la Friedrich Hölderlin și exemplificând interogația prin revenirea mereu și mereu la poezia lui Lorca. Din adâncurile imaginației, acolo unde copiii știu să cotrobăie cel mai bine, se nasc răspunsurile, de cele mai multe ori. Printre primele lucrări din expoziție este „documentarul liric” al lui Bertolt Brecht, War Primer, unde fotografii din presă despre cel de-al Doilea Război Mondial, adunate de Brecht între 1939-1945, în timpul exilului său din calea nazismului, stau alături de catrene care uneori sună cinic, alteori moralizator, dar cu siguranță foarte brechtian și adevărat.
O serie de fotografii de Albert von Schrenck-Notzing ne arată o tehnică folosită de spiritismul din secolul XIX, începutul secolului XX, când un așa-zis „medium” înghite o bucată de pânză și apoi o scoate din gură ca un spirit care-i părăsește corpul pentru a-și convinge participanții de veridicitatea acestei „experiențe”. Spiritul care se vede, drapajul dramatic, dă astfel o consistență aerului inhalat și expirat, precum într-o compoziție suprarealistă.
Imagini ale dansului flamenco populează mai multe încăperi, iar fotografia lui Vicente Escudero, realizată de Oriol Maspons în 1958, surprinde conturul unui personaj sculptural și aproape monumental, aflat într-o postură în care abia atinge pământul, iar în fundal „privim privind” doi copii cu spatele la un perete de cărămidă, separând două lumi.
„Antropometriile” lui Yves Klein din anii 1960, acele picturi-performance-uri cu albastrul său emblematic, ne arată urmele unor corpuri în mișcare, funcționând atât ca figuri portretizate, cât și ca peisaje emoționale. Didi-Huberman scrie în secțiunea expoziției dedicată Locurilor despre „un ange passe”, acea tăcere care survine într-o conversație și care amintește că nu totul poate fi rostit. Acuarelele scriitorului Victor Hugo din anii 1860 m-au fascinat întotdeauna datorită unei lejerități de a folosi materiale și instrumente, de la petele de cafea pe hârtie, la penele de scris folosite cu partea de sus, catifelată și mătăsoasă, estompând și fluidizând amprentele de pe hârtie. Rezultatul este foarte modern și prevestește abstracționismul liric ce va urma mult mai târziu. Desenele fantomatice ale lui Henri Michaux funcționează și ele ca niște apariții bizare, între figurativ și abstract. Iar siluetele unor personaje minuscule în studiile de siluete ale lui James Ensor creează un contrast cu tipologiile umane atât de precis conturate de Francisco Goya în gravurile sale. Umanitatea în toată desfășurarea ei de forțe, distructive și creative totodată, este portretizată magistral de artistul spaniol care a surprins ca nimeni altul alienarea, corupția, disperarea.
Desenele lui Juan Miró sau Pablo Picasso ne dezvăluie un spirit ludic prin care jocul de linii, puncte, pete ne reconectează cu desenele copiilor, chiar și în momente dramatice. Desenele copiilor refugiați sirieni de la finalul expoziției fac vizibilă o lume pe care copiii nu ar fi trebuit să o cunoască niciodată.
Una dintre lucrările interactive extrem de puternice din expoziție este Aliento, a artistului Oscar Muñoz, din 1995, explorând fragilitatea memoriei și legătura dintre privitor și victimele anonime regăsite în ziare columbiene și strânse în timp de artist. Atunci când spectatorul se apropie suficient de discurile șlefuite și plasate pe pereții expoziției, respirația developează imaginea victimei, transferată pe oglindă, dar invizibilă până atunci. Când privitorul se îndepărtează, imaginea dispare.
Georges Didi-Huberman mai declara că, atunci când privești mii de imagini pe Instagram, nu vezi de fapt nimic. Iar expoziția ne „arată” în cel mai subtil mod posibil că „mediul” emoțiilor este altundeva, posibil să se afle mereu între noi și lună, în aerul tremurător, dintr-o lume anesteziată care așteaptă adierea emoției, inocența utopiei și privirea copiilor.
Diana Marincu (n. 1986) a absolvit Facultatea de Arte și Design din Timișoara, are un doctorat în Teoria Artei și este curatoare și critic de artă.
Numărul 35 (1/2025) al revistei „Poesis internațional” poate fi comandat de pe site-ul Casei de Editură Max Blecher.
Abonamente și donații:
PayPal:
Patreon: