PAUL VINICIUS
poveste pentru copiii răi
care n-au adormit încă
cum mai stau ele cu gurile larg deschise
tot așteptând
ca niște prostituate încă mocnind
sub ploaia perpendiculară
măruntă
(japonezărie)
de început de toamnă
în noaptea unui balonzaid ud și prea timid
când parcă toți acei bărbați neajutorați și-ar fi cumpărat
câte o gonflabilă
vreo muzicuță
vreun roman ca un oraș dopat cu aspirină
sau numai surâsul violent-roșiatic al vreunei vânzătoare
pe a cărei gleznă i-au zărit
tatuat
(minuscul)
numărul de telefon.
cum mai stau ele
așteptând
fără să le pese de greve
decese sau despărțiri
cu gurile larg deschise către cer –
cutiile poștale.
în timp ce eu nu-mi mai găsesc emisfera stângă
cerebrală
și nici amintirile faptelor mele cele drepte
care ar fi putut produce o oarecare agitație browniană
în orice mică tipografie
de provincie
încărunțită într-o suburbie amenințată de castani