Poemul săptămânii:
„În forță, cu nerușinare”
de Ioanid Romanescu

| 18 august 2016 |

Ioanid Romanescu (1937-1996) a fost, timp de aproape treizeci de ani, nu doar unul dintre poeții cei mai titrați ai Iașului, ci și un personaj de un colorit aparte, a cărui descriere dintr-un text-evocare semnat cu câțiva ani în urmă de Nichita Danilov înfățișa un fel de Pedro Camacho moldav.
Debutând în 1966 cu volumul Singurătatea în doi, apărut în colecția „Luceafărul” a Editurii pentru Literatură (cu o prefață de Otilia Cazimir), I.R. avea să publice, până în 1996, aproape treizeci de volume de poezie (socotind aici și câteva antologii destul de amestecate). Dintre acestea, probabil că titlurile pentru care merită reținut ca unul dintre poeții de top ai generației 60 sunt: Presiunea luminii (1968), Baia de nori (1973), Poet al uriașilor (1973), Paradisul (1975), Energia visului (1977), Trandafirul sălbatic (1978), Demonul (antologie, 1980), Orpheus (1986), Școala de poezie (1989), Urania (1992), Noul Adam (1994), Paradisul (antologie, 1996).
Romanescu are, într-o primă fază, o fulminanță a discursului care amintește de tonul insurgent, „băiețos” al poeților Generației Războiului (în special Geo Dumitrescu și Constant Tonegaru). Frondeur și orgolios, pătimaș, capabil de scenarii în cheie ironică, Romanescu adoptă, cu timpul, o ipostază mai ceremonioasă, poezia sa alunecând dinspre tranzitivitate și directețe spre un discurs mitologizant, mai ambițios și, în consecință, mai greoi. Luându-se parcă puțin prea în serios, Romanescu se situează, de pe la mijlocul anilor ‘80, într-un orizont cultural în care se mișcă destul de nefiresc, iar poezia sa (căutând un ton înalt, de factură neomodernistă, à la Elytis) își pierde ceva din cutezanța și naturalețea de-nceput.
Deosebit de prolific în timpul vieții, Romanescu nu a mai fost reeditat în ultimele două decenii, abundența din timpul vieții răzbunându-se parcă după moartea sa la numai 58 de ani. Spre deosebire de Mihai Ursachi, antologat o dată la câțiva ani, Ioanid Romanescu nu pare să fi avut de partea sa nici un adept înflăcărat care să-l propună publicului de acum într-o selecție care să-i facă dreptate. Dar pentru asta nu e niciodată prea târziu.

Claudiu Komartin

IOANID ROMANESCU

În forță, cu nerușinare

De faptul că exist am luat cunoștință
în noaptea cutremurului din ‘40
când peste mine s-au răsturnat vrafuri de cărți
în casa unchiului meu care-a avut cincisprezece neveste
nici una în stare să-i calce ireproșabil cămășile
(m-a salvat una dintre amantele sale)

copil pe timpul războiului, am mâncat din gunoaie
am băut apă din hârburile câinilor din urmele tancurilor
și am purtat pistoale, cartușiere
cum de atunci spre fericirea multora nu am mai avut parte

unii au insinuat că nu trăiesc pe pământ
și asta mi-ar conveni, însă nu e posibil

eu am studiat pe rupte, cel puțin o sută
din poeziile mele echivalează
cu tot atâtea doctorate (primesc în vizită
academicieni, mai discutăm
ba una ba alta)

cum ies de sub cărți nu mă pricep
decât la un singur lucru – am iubit
femeie cu tot cu fiică, am iubit surori
gemene și negemene, femei
pure sau tăvălite de o companie,
târfe internaționale (deopotrivă
pudice și destrăbălate),
cu fiecare am descoperit o Americă mare cât Rusia,
le-am posedat fără să mă laud
cu numele și cu rangul lor,
le spuneam „haidem prin mahalale
să ascultăm baliverne” însă ele numai
de mine ascultau până când noaptea
le afla și mai lungi în brațele mele,
așa că le-am iubit cu păturile-n geam,
ca un camionagiu în spatele depozitului,
ca un țigan pe marginea drumului,
le-am iubit pe deșelate
nepăsându-mi de scorțoși de sforari
și de toți cei care ne fluierau,
unora dintre ele spre a mă ține minte le-am făcut plozi
pe care-i cresc bărbați cu situație (spiritul meu
să-i țină veșnic în pază!)

tot ce am avut am împărțit
în jurul meu s-au iscat încăierări
din motive imaginare am suportat lovituri
însă niciodată nu am ridicat mâinile asupra cuiva
(lecția asta o știu de la Alexandru Ivașcu,
mândria familiei noastre, care în patru ani de front
a tras toate gloanțele în aer
și – slavă domnului – războiul
l-a câștigat cine trebuia)

rivalii mei au murit, prietenii mei
poate că au înțeles de ce le merge în plin,
prea târziu să spun ce se va întâmpla mâine
știu de mult că morții sunt frumoși
dar eu sorb cu lăcomie viața,
despre morți se vorbește cu anume respect
însă eu vreau să mai fiu huiduit,
există un cult pentru morți
ci eu prefer de viu dezgroparea

nefăcând parte dintre oamenii de ordine
nu am fost totdeauna sătul –
însă ca artist n-am provocat numai scandaluri,
așa că lui Platon fie-i țărâna ușoară!
într-o mai bună dispoziție
voi da și alte explicații

din Accente (1981)

rubrică semnată de Claudiu Komartin

Claudiu Komartin (n. 1983) a publicat patru volume de poezie: Păpușarul și alte insomnii (2003), Circul domestic (2005), Un anotimp în Berceni (2009) și cobalt (2013) și a tradus literatură din franceză, engleză și italiană. Poezia sa a fost tradusă în ultimii ani în germană (Und wir werden die Maschinen für uns weinen lassen, 2012), sârbă (Vrpce potaman za balu mesa, 2015) și turcă (Bir Garip Roman, 2015). Din 2010, este redactor-șef al Casei de Editură Max Blecher și al revistei „Poesis internațional”.

citește și:

„sandu și nino în vis” de Judith Mészáros


„Poem” de C.T. Lituon

Print

secțiunea: poemul săptămânii