Poeme de Goran Simić

GORAN SIMIĆ

(n. 1952, Vlasenica) este un scriitor bosniac de etnie sârbă. Simić a fost prins în asediul asupra orașului Sarajevo, iar după încheierea războiului a emigrat împreună cu familia în Canada, la Toronto, devenind cetăţean canadian și scriitor de limbă engleză. A publicat volume de poezie, proză scurtă și teatru atât în limba natală, cât și în limba engleză (Sprinting from the Graveyard, 1997; Immigrant Blues, 2003; From Sarajevo with Sorrow, 2005; Looking for Tito, 2010), iar cărţile sale au fost traduse în nouă limbi. Poemele din această selecţie sunt traduse din volumele lui Simić apărute în America de Nord, pentru care a primit inclusiv prestigiosul People’s Award, Canada, în 2006. În prezent trăiește la Sarajevo.

Tata și albinele
pentru Vesa Toijonen

Acum știu de ce tata nu a-nţeles nimic despre război.
Nu a-nţeles nimic nici despre albine.
La începutul celui de-al doilea Război Mondial
a îmbrăcat uniforma și a plecat să lupte împotriva fascismului
părăsindu-și casa părintească și stupii.
Când albinele au luat-o razna și au început să atace copiii,
localnicii le-au sufocat prin fumigare.

Trecuseră doi ani din noul război,
când el s-a întors la vechea casă părintească
și a-nceput să crească din nou albine.
A încetat să mai citească ziarele,
înjură autorităţile tot mai rar
și dispare ori de câte ori începe o discuţie
despre politică.

Mi-a trimis un borcan cu miere. Încă nu l-am deschis.

Am auzit că la vreo zece kilometri de casa bătrânească
4000 de oameni au fost omorâţi și îngropaţi acolo la grămadă.
Am auzit că nici mirosul teilor nu poate să acopere
duhoarea corpurilor intrate în putrefacţie sub terenul de fotbal.
Se spune că nimeni nu poate să doarmă noaptea
din cauza detunăturilor din stomacurile goale ale morţilor
care explodează în căldura de vară.

Tata nu știe asta.
El doar crește albine și trimite borcane cu miere.

Răsfoiesc enciclopediile ca să aflu
cât de departe pot să zboare albinele și dacă fug de duhoare.
Apoi mă pun pe plâns.
Nu pot să le explic copiilor mei de ce le-am interzis
să deschidă borcanul cu miere trimis de tata,
războinicul și apicultorul
care nu a-nţeles nimic nici despre război
nici despre albine.

Războiul s-a terminat, dragostea mea

Războiul s-a terminat, cel puţin așa cred.
Cel puţin așa scrie în ziarul de dimineaţă.
Pe prima pagină e o fotografie a fabricii
care până mai ieri producea steaguri și uniforme.
Acum începe să facă pijamale.

Pe pagina a doua e un raport despre decernarea
decoraţiilor postume, și mai e un rebus
și rezultatele la extragerea loto
în care se precizează cu regret că nici luna asta
nu a câștigat nimeni marele premiu.

Farmaciile sunt iarăși deschise toată noaptea,
la radio dau hiturile faimoase de altădată –
s-ar spune că nu a fost niciodată vreun război.

Intru într-un magazin
iar pe umerașe îi recunosc pe vecinii mei:
asta
e haina lui Ivan. Din căptușeala ei am făcut bandaje.
Uite
și pantofii lui Hasan. Le lipsesc șireturile.
Și pantalonii lui Jovan. Mai puţin cureaua.

Dar unde sunt ei?
Alerg pe strada principală
și încerc să mă privesc în vitrinele magazinelor,
dar vitrinele magazinelor sunt sparte
și acolo nu sunt decât manechine
care vor purta mâine pijamale noi –
nu așa scria în ziar?

Apoi alerg în apartamentul nostru
mă privesc în oglindă
mă uit la fotografia ta atârnată pe perete
și nu-mi pasă că nu mai sunt același
care striga când te-au luat de lângă mine.

Mi-ai spus că te vei întoarce
dragostea mea
când războiul o să se termine în sfârșit.

Războiul s-a terminat.
Cel puţin așa scrie
în ziarul de dimineaţă.

Decoraţiuni pentru bradul de Crăciun

Împreună cu copiii mei decorăm bradul de Crăciun.
Afară, luna urlă în ochii unui câine al foamei.
Am adus din mansardă cutia cu ornamente ale familiei.
Ne recunoaștem în sclipirile lor
propriile feţe voioase din anii trecuţi.

Decoraţiunea care strălucește în vârf e bunicul.
Din primul război mondial a adus acasă
doar un glonţ într-un umăr,
și nevoia de a vorbi
ori de câte ori discuţia ajungea la război.
Cum de a murit cu zâmbetul pe faţă?

Decoraţiunea asta e-a unui unchi,
erou de război care a sărit de la geamul spitalului.
Doctorii au spus că visa adesea
bombe aruncate în mijlocul camerei lui.
Când a murit, se micșorase așa de mult
încât l-­­am îngropat într-un sicriu de copil,
prea mic să-i cuprindă toate medaliile.

Următoarea decoraţiune e un alt unchi.
El era convins că avea în gură un microfon
plantat acolo de comuniști
și de aceea vorbea într-o limbă
pe care o inventase.
A murit în închisoare după ce autorităţile au descoperit
că ceea ce rostea el suna ca un cod secret.

Următorul glob e mătușa.
Când aduna flori de pe câmp
pe care să le dăruiască soldaţilor eliberatori,
nu și-a dat seama că intrase într-un câmp minat,
așa că nu a apucat niciodată să afle că bărbatul ei
nu se afla printre ei.

Poate că s-ar fi întors și el
dacă nu i-ar fi plăcut așa de mult să danseze
cu grenadele agăţate în jurul taliei.

Decoraţiunea asta roșie e tata.
La sfârșitul războiului s-a întors ca un erou,
dar, când sărbătoreau victoria, i-a zburat creierii
unui tovarăș beat care încercase să violeze o fată din sat.
Ar fi și acum la-nchisoare
dacă fata aceea n-ar fi fost chiar sora lui.
A rămas închis multă vreme după ce i-au dat drumul.

Decoraţiunea de aici este frate-miu.
N-a învăţat niciodată să tragă ca lumea cu pușca.
Ultima dată când a apăsat pe trăgaci,
a-mpușcat un brad de Crăciun și a murit de inimă rea.

Ultimul ornament, cel micuţ și negru, e mama.
După ce a ieșit cu viaţă dintr-un lagăr de concentrare,
și-a dedicat viaţa aprinderii candelelor
și spălării mormintelor familiei.

Stau împreună cu copiii mei
la baza bradului.
Nu mai e nicio decoraţiune.
Mă gândesc ce frumos
o să ardă trunchiul copacului în sobă,
în vreme ce copiii mei visează la ziua care o să vină
și la cadourile care-i așteaptă.

Mâine o să ne trezim fericiţi.
Mâine o să ne trezim fericiţi.

traducere de Claudiu Komartin

Claudiu Komartin (n. 1983) a publicat volumele de poezie Păpuşarul şi alte insomnii (2003), Circul domestic (2005), Un anotimp în Berceni (2009) şi cobalt (2013). Coautor, împreună cu Radu Vancu, al seriei de antologii anuale Cele mai frumoase poeme (2011, 2012, 2013). O selecţie din poezia sa a apărut în limba germană, în traducerea lui Georg Aescht: Und wir werden die Maschinen für uns weinen lassen (2012). A tradus poezie şi proză din franceză, engleză şi italiană.

limba română, autor: Goran Simić, nr. 1 (13) / 2014, secţiunea: poezie, traduceri